::: AUDIO :::
::: TXT :::
Radu Țuculescu
Uscătoria de partid. Blitz-proze
În lift
Mă întorceam din piață cu două plase mari în mână, pline cu roșii, marea mea pasiune într-o anumită perioadă a anului. Aproape alergam printre blocuri, grăbit să ajung cât mai repede acasă, ignorând fierbințeala năucitoare a soarelui.
Am pătruns în lift, răsuflând greu. Aici e răcoare. Apăs pe ultimul buton și cutia metalică începe să urce, hârâind. Dar, după câteva momente înțepenește între etaje. Asta-mi lipsea! Deschid cele două uși și descopăr în fața mea un zid compact. Niciun locșor liber pe unde să mă pot strecura afară. Închid ușile cu repeziciune. Un zid gol în fața căruia sunt obligat să stau mă inhiba creându-mi, totodată, un complex de inferioritate.
Lipesc degetul de butonul de alarmă. Ţârâit vesel, optimist. Se aud pași pe casa scărilor. Vreun vecin care a interceptat apelul.
– E cineva acolo?, întreabă o voce de afară, undeva deasupra capului meu.
– Eu sunt, răspund sonor, apoi înșir nume și prenume. Anunțați, vă rog, responsabilul de scară ori echipa de intervenție!
– Binee!
Pașii se îndepărtează.
Trece o oră fără să se întâmple nimic. Poate n-a fost un vecin, îmi spun, ci vreun vizitator grăbit cu alte treburi. Apăs, din nou, pe butonul de alarmă. Lovesc cu pumnii în pereții metalici.
– E cineva acolo? aud o voce venind acum de sub picioarele mele.
– Eu sunt! Răspund și îmi dau toate datele din buletin.
– Bineee.
Pașii se îndepărtează grăbiți. Nu mai am răbdare să aștept încă o oră. Bat și sun cu înverșunare.
– E cineva acolo? sunt mereu întrebat de diferite voci venite de sus ori de jos. Spun totul despre mine, amănunțit, și despre părinții mei și despre rudele mele.
– BINEEE.
Pașii se îndepărtează mereu grăbiți.
Acum mi s-a oprit și ceasul. O fi noapte afară? Aici, lumina nu și-a pierdut încă din intensitate. Am mâncat toate roșiile dintr-o plasă. Mă simt fericit. Mi-am amintit de anii copilăriei. Mi-am amintit de tot felul de întâmplări pe care le credeam uitate. Ce-ar fi să mai apăs o dată butonul de alarmă? Așa, în joacă. Poate-i trecut de miezul nopții. Apăs. Ţârâit vesel, optimist.
– E cineva acolo? aud o voce de afară.
– Nu e nimeni, absolut nimeni, răspund și alunec, moale, pe podea.
PAPAGALI
De curînd am făcut o vizită unui prieten și nu mică mi-a fost surpriza cînd am descoperit în bucătăria sa, destul de strîmtă, cîteva colivii cu papagali pictați în cele mai năstrușnice culori. Prietenul meu a zîmbit îngăduitor mirării mele și, pentru început, m-a invitat să iau loc. L-am urmărit cum hrănește micile păsări cîntătoare cu salată proaspătă, cu mei și morcovi. Vîra, meticulos, salata și morcovii între gratiile coliviilor iar meiul îl scurgea într-o mică tăviță din tablă. Papagalii făceau un zgomot vesel, incitați de bunătățile primite. Prietenul meu a scos, apoi, o sticlă burtoasă cu vin negru și, știind că ard de nerăbdare să aflu, începu să-mi explice pe-ndetele:
- Papagalii, dragul meu, după cum bine vezi și tu, sînt păsări superb colorate, mici și cîntătoare care-ți pot însufleți zilele mohorîte. Există și papagali mai mari, dar aceia sînt destul de blegi ca să nu prezinte interes. Atîta timp cît se află în colivii, dacă-i observi cu atenție, descoperi că au ușoare urme de personalitate. Ba, există și papagali melancolici. Papagalițele sînt mai cochete și trag, din cînd în cînd, cu ochiul la vecinul din cealaltă colivie. Dacă le dai însă drumul, își pierd orice urmă de personalitate. Se înșiră toți, ca pe ață, pe bara galeriilor de la perdele și nu se mai mișcă de acolo. Nu mai fac gălăgie, nu se mai hîrjonesc, stau cuminți și abia așeaptă să fie vîrîți înapoi. Îți dai seama cît sînt de minunate păsările astea?! Dacă ai puțină răbdare, reușești să-i înveți cîteva cuvinte. Te imită perfect și nu riști să te contrazică niciodată. Te asigur, dragul meu, că este minunat să ai papagali în jurul tău. Este liniștitor, îți tonifică încrederea în tine.
Prietenul meu a mai vorbit despre păsările mici și cîntătoare, despre intenția lui de a face diverse împerecheri cu scopul de a obține exemplare cît mai colorate care să-ți încînte privirile. De asemenea, să fie cît mai sprintene și să execute în colivii, la comandă, adevărate spectacole acrobatice, adevărate numere de circ. L-am ascultat pînă seara tîrziu, aprobîndu-l.
Apoi mi-am luat rămas bun de la el.
Am ieșit în balcon și mi-am luat zborul.
POPICĂ
De cîteva zile ploua mărunt și monoton, fără oprire. Pe acoperișul de tablă, răpăitul înălța consecvent aceleași sunete, înfundate, rostogolindu-le apoi, fără grabă, pe străzile îmbibate cu apă.
Popică a stat un timp la fereastră și a privit ploaia. Crezu că-l va încînta ca și altădată. Apoi se învîrti prin cameră scoțînd din rafturile bibliotecii cîte o carte, încercînd să citească cu aceeași bucurie cu care citise pînă atunci. Dar după prima pagină o punea înapoi, cu o inexplicabilă lipsă de elan. Fusese dintr-o dată aruncat într-o stare amorfă, fără să știe motivul. Se hotărî să iasă. Plimbările în ploaie îi erau un prilej de bucurie. Se trezi așteptînd în stația de autobuz, el care refuzase de mult să se mai înghesuie în aceste vehicole. Popică dădu din umeri fără a-și pune întrebări. Urcă într-un autobuz care-l duse direct la gară. Acest loc împînzit de lume pestriță, fusese pentru Popică întotdeauna un bun prilej de a-și imagina o sumedenie de aventuri năstrușnice, deci un loc în care se simțea bine. Acum i se dezvălui anost, lipsit de culoare și, în special, foarte murdar, învăluit într-un aer umed și greu. Se așeză la rînd, în dreptul unui ghișeu cu geamul pătat de muște și de degete unsuroase. Așteptă, înaintînd încet, fără gînduri. Auzi o voce grăbită întrebîndu-l:
– Dumneavoastră pînă unde doriți?
– Pînă unde doriți dumneavoastră, răspunse Popică.
– Ascultă, domnule, te rog să nu-ți bați joc de mine, zbieră casierul, că mai așteaptă și alții în urma ta!
– Dar nu-mi bat joc deloc, răspunse fără a ridica vocea Popică. Dati-mi un bilet pînă unde vreți și-n ce direcție vă place mai mult. Mie îmi este indiferent.
– Indiferent, hîm?! Brusc, casierul se liniști iar buzele i se lățiră a zîmbet. Îi făcu semn, foarte amabil, să intre pînă la el. Popică intră printr-o ușă scorojită și mîncată de carii. Casierul îl invită să ia loc. Închisese ghișeul, dispus parcă să stea de vorbă cu Popică toată ziua. Se scuză o clipă deoarece va dispare după două cafele. Popică, rămas singur, își roti privirile în jur mîngîind de mai multe ori stivele de bilete îngălbenite parcă de spaimă. Nu-l încerca nimic altceva decît o înfiorătoare stare de lehamite și plictiseală.
Casierul se întoarse, nu prea repede, cu două cafele și cu doi prieteni îmbrăcați foarte curat, suspect de curat în comparație cu ceilalți de prin gară. Prietenii casierului îl mîngîiară un timp pe Popică pe cap, drăgăstos, lăsîndu-l să-și bea cafeaua, apoi îl gîdilară sub bărbie îngînînd melodii vesele și, în cele din urmă, îl urcară într-o mașină albă, și-l duseră într-un loc foarte curat și alb unde Popică fu scăpat de lehamite și de plictiseală și transformat într-un simplu popic.
(Fragment din volumul Uscătoria de partid, Editura Școala Ardeleană 2019)