::: AUDIO :::
::: TXT :::
Diana Bădica
Părinți
Fotbal și prăjituri
Tudor îl respecta pe nea Hagi pentru că era patriot. În ’94, la Campionatul Mondial de fotbal, la meciul cu Suedia, Nea Litru a scos televizorul pe geam, iar bărbații s-au strâns ciorchine ca să vadă meciul secolului.
— Neam de neamul meu, spunea Șchiopu, nu s-a gândit vreodată că România o să ajungă așa departe. Deschideți bine ochii! Așa o șansă primești doar o dată în viață.
Când bărbații își spuneau părerea despre faptul că Naționala demonstrează lumii cine suntem și că, în sfârșit, România a intrat în jocurile societăților dezvoltate, ecranul televizorului Nei s-a făcut negru. După prezentarea componenței echipei naționale, s-a luat lumina în cartier. Nea Litru a luat-o la fugă în casă prin ușa exterioară a balconului, iar tata a mers după el să verifice dacă s-a ars vreo siguranță. Cum el făcuse antene ani de zile, se credea și electrician. Între timp, câțiva dintre vecinii care urmăreau meciul în case au ieșit pe balcon să strige că s-a luat lumina, doar, doar o suna careva la Enel la linia de defecțiuni tehnice.
— Fiți atenți că începu meciul și suedejii ne dădură gol, a spus Șchiopu.
— Hai, mă, vecine. Abia aleasără cap sau pajură, stai cuminte, a zis nea Hagi.
Așa era, România nu primise încă gol. A luat bătaie la penaltyuri, după prelungiri. Pe toată durata meciului s-au auzit sticle de bere desfăcându-se, ciocnindu-se, teorii peste teorii despre cine trebuia să joace în acea seară și cine nu. Tata o ținea una și bună cu Dobrin.
— Înțeleserăm, Dănuțe, punctul tău de vedere, spuse Polițaiu, da’ vorbim acum de altă generație.
— Dacă e așa, nici ca Duckadam nu se mai găsește, a intervenit nea Hagi.
— Corect, zise tata, da’ eu nu zic cu răutate. Spun și eu ce era mai bine.
— Dănuțe, ia stai în banca ta, că ne-ai mai făcut tu probleme… Te apucasei tu să ții cu Regele, că e patria lui, că să vină în locul lui Iliescu… Vezi că nu te-am uitat.
— Să nu te aud! Regele e Regele, să-l gonești de pe aeroport ca pe-un câine… Mai bine încheiem subiectul decât să iasă urât.
— Mai bine, mai rău, hai să ne uităm la românii noștri. Asta avem, cu asta defilăm, a spus Șchiopu când au început penaltyurile.
— Ia gura! Hai să acceptăm că nici noi nu mai suntem ăia care eram când ne-am mutat în cartier, dacă e să fim corecți până la capăt, a încheiat Polițaiu discuția.
La penaltyul ratat de Belodedici, cartierul a înmărmurit. Crezuserăm într-un vis frumos. Nimeni nu avea curaj să vorbească. Mă uitam de la balcon și nici mie nu-mi venea să-l chem pe tata în casă, după cum mă îndemnase mama. Toată lumea era mută. La un moment dat, nea Hagi s-a ridicat în picioare, cu ochii ațintiți asupra televizorului, și a început să aplaude, strigând sacadat Rooo-mânia, Rooo-mânia! Bărbații care comentaseră o partidă de fotbal aproape ireală pentru Naționala noastră au lăsat sticlele de bere, s-au ridicat în picioare și aplaudau, strigând Rooo-mânia, Rooo-mânia! M-am luat și eu după ei, chinuindu-mă să țin ritmul, iar ca mine au făcut și mama, care apăruse și ea în balcon, și Veverița, și doamna Barbu, și tanti Cristina, și tanti Veronica, și nea Manu, și Tudor, care apăruse în fața blocului.
(Fragment din romanul Părinți, Editura Polirom, Colecția Ego Proza, 2019)