::: AUDIO :::
::: TXT :::
Tudor Călin Zarojanu Povestea Prieteni, După frămîntări care au durat ani de zile, m-am hotărît că trebuie s-o fac, să scriu POVESTEA aşa cum am aflat-o, indiferent care vor fi urmările. Ezitările mele au ţinut de foarte multe lucruri, inclusiv de securitatea personală, dar acum, gata, asta e, încep. O fac pentru că, dincolo de toată înţelepciunea lumii, care mi-ar cere, ba chiar mi-ar ordona să n-o fac, cred, cu toată tăria, că ar putea fi de folos. Dacă măcar un singur om, citind paginile care urmează, îşi va regîndi viaţa astfel încît să ţină cont de înţelesurile întîmplărilor relatate, atunci înseamnă că a meritat efortul. Mai sînt dator cîteva precizări. În prima ei formă, am auzit POVESTEA din gura unui bătrîn care cerşea la colţul blocului în care locuiesc. Mi-a spus-o, dintr-o suflare, vreme de o oră şi mai bine, în seara în care am făcut greşeala să mă opresc în faţa lui pentru a-i lăsa să cadă în pălăria întinsă cîteva monezi fără mare valoare. Mi-a povestit-o nitam-nisam, deşi nu-l întrebasem nimic, apucîndu-mă din cînd în cînd de reverul hainei cu degetele lui slinoase. Era un bătrîn care putea să aibă la fel de bine 70 sau 100 de ani, vîrsta era îngropată în stratul gros de jeg şi sub zecile de cute ale feţei. Nu cerea niciodată nimic, stătea acolo cu pălăria întinsă, o pălărie care fusese cîndva verde, cred, poate chiar o pălărie de vînător, cine ar fi putut spune? Cu părul alb, veşnic ciufulit, purtînd vară şi iarnă un pardesiu scămoşat, maroniu, şi un fular care, în mod uimitor, era de mătase naturală, bătrînul părea un element de decor, confundîndu-se uşor cu trunchiurile copacilor din jur. Şi asta pentru că era nu doar tăcut, ci şi nemişcat. Doar dacă îi lăsai ceva în căuşul întunecat al pălăriei, schiţa un fel de zîmbet, care se vroia a fi, probabil, recunoscător, dar nu reuşea să fie decît înfricoşător. Cînd m-am oprit atunci în faţa lui, a prins brusc viaţă şi a început să vorbească, într-un torent de cuvinte din care înţelegeam cam două din cinci. Îmi amintesc perfect, cu un fior de dezgust, că, în elanul de a vorbi, făcea spume la gură, de-adevăratelea… Ce-l determinase să iasă din încremenire şi să mă înece în vorbe, preţ de peste un ceas, timp în care, parcă ţintuit de o vrajă, n-am reuşit să mă smulg de acolo, în vreme ce pe lângă noi treceau oameni care ne priveau intrigaţi, inclusiv şi mai ales vecini? După atîţia ani, n-am reuşit să găsesc decît două explicaţii posibile. Fie pentru că eram, chiar dintre cei care-i aruncau un bănuţ, primul care se şi oprea (de ce oare am făcut-o!?). Fie pentru că trebuia să se elibereze de acele înspăimîntătoare lucruri şi simţise cumva că, dacă n-o face în acea clipă, nu va mai avea nicicînd ocazia, şi va trece pragul dintre lumi ducînd POVESTEA cu el, ca o cruce mult prea grea, care cu siguranţă l-ar fi strivit în ceasul Judecăţii de Apoi. A tăcut la fel de brusc cum începuse să vorbească. Cu capul vîjîind, ameţit de tot ceea ce auzisem, nici măcar nu puteam fi sigur că am auzit sfîrşitul POVEŞTII. Am rămas, faţă-n faţă, despărţiti de distanţa unei răsuflări (pestilenţiale), el gîfîind ca după un maraton, privindu-mă sfredelitor, cu ochii ieşiţi din orbite, şi ţinîndu-mă încă de reverul hainei – eu arătînd Dumnezeu ştie cum, incapabil încă să mă mişc ori să spun ceva. În jur, lumea curgea într-un vîrtej cumplit de banal, auzeam în spatele meu fîşîitul şi claxoanele maşinilor, scrîşnitul metalic al tramvaielor, cu coada ochilor vedeam umbre de oameni, un cîine mic şi alb s-a oprit să ridice piciorul chiar lîngă noi, naiba ştie dacă nu cumva s-a uşurat pe mine, percepeam toate astea destul de bine, eram în lumea mea, lumea oraşului, eu, copil al asfaltului, născut şi crescut pe asfalt, hrănit cu benzină, inspirînd cu nesaţ gaze de eşapament, legat pe viaţă de viaţa metropolei, eu care trăisem ca pe un triumf personal încălecarea secolelor şi a mileniilor, eu care credeam în zborurile cosmice şi ingineria genetică la fel de tare ca în Dumnezeu, fusesem aruncat pe neaşteptate, complet nepregătit, în hăurile unor fantasme care agresau logica, călcau în picioare bunul-simţ, violau ştiinţa, ucideau orice speranţă că, în lumea asta, ar exista ceva care să aibă sens. În mijlocul peisajului citadin, sfidînd betonul şi metalul, POVESTEA aruncase asupra mea o plasă de ceaţă prin care nimic nu se mai vedea aşa cum ştiam că este, că trebuie să fie. Au trecut zece secunde sau zece minute. Nu ştiu. Într-un final, cu eforturi supraomeneşti, m-am rupt de acolo. Mîna cu care bătrînul mă ţinuse de rever a rămas suspendată în aer. Pe chipul omului, fervoarea, spaima sau ce va fi fost se mai domolise. Doar ochii continuau să sticlească, roşiatic, în adîncul întunericului care nu ştiu cînd se lăsase. Am făcut primul pas aşa cum aş fi extras din pămînt o rădăcină noduroasă. Al doilea a fost ceva mai puţin penibil, iar de la al treilea încolo mă mişcam deja bine. M-am răsucit în loc şi am plecat, cu senzaţia că am scăpat, fără să realizez că LUASEM POVESTEA CU MINE. A doua zi, bătrînul nu mai era acolo şi nu l-am mai văzut niciodată.
(Fragment inedit din viitorul volum al scriitorului, care se va intitula Povestea)