::: AUDIO :::
::: TXT :::
Liniște colorată
O ținea în brațe și amândoi stăteau pe mal. În spatele lor se aflau câteva clădiri din orașul vechi, în timp mai mulți copaci cu coroane simetrice dominau celălalt mal. Un vapor roșu cu alb era ancorat de cealaltă parte a Ronului. Mai multe vrăbii traversară în viteză fluviul.
Pensula Asteriei aluneca ușor, amestecând albastrul, griul, verdele fluviului cu puțin alb împrumutat de la norii care pluteau pe suprafața apei ca niște smocuri de lână de oaie. Vârtejuri formate pe ici, pe colo, luau ostatice resturi de crengi și frunze, pe care le duceau la fund. Cine știe ce mai ascund fluviile ? Concentrată pe gândurile sale, Asteria nu remarcase că cei doi îndrăgostiți părăsiseră între timp malul. Nicio problemă, îi va reproduce din memorie. Petrecuse patru ore în aceeași poziție, fără să-și deplaseze deloc șevaletul. „Ajunge pentru azi”, se gândi și începu să-și strângă lucrurile.
Zgomotul pașilor săi pe străduțele pavate cu piatră cubică o transpuneau într-o altă epocă, iar reveriile nu-i erau întrerupte decât de întâlnirile cu turiștii zgomotoși. Apoi atmosfera de bistro, oamenii care îi înconjurau pe ea și pe Pierre, glumele tânărului, toate astea o făceau să respire profund, cu ochii pe jumătate închiși. Voia să se impregneze de acele momente și să le încuie într-o cameră secretă a memoriei, așa cum închizi o păsărică într-o colivie, de teama de a nu-i pierde cântecul minunat. După atâta timp, râdea din nou.
− Știi, îi spuse, făcând o mică pauză. Azi în timp ce pictam mă gândeam la comorile care se ascund de privirile oamenilor. Cred că-s multe.
− Ce fel de comori ?
− De exemplu celebrul bust al lui Cezar descoperit aici, la Arles.
− Ah da, înțeleg, răspunse Pierre. Și eu cred că nu s-au găsit decât foarte puține vestigii. Îți dai seama ? uneori e de ajuns să dai peste o monedă veche. Nici nu-ncerc să-mi imaginez cum ar fi, continuă el, luând o gură de bere.
− Ce-ai face cu toți banii ăia pe care i-ai primi recompensă ?
− Aoleu. Mă mai gândesc și eu la asta din când în când, spuse el zâmbind și privind în sus, ca pentru a căuta o lume suspendată, intangibilă, inefabilă.
− Pe bune ? Zi-mi, zi-mi, se alintă ea, punându-și și coatele pe masă și rezemându-și capul între palme.
− Da, îți mărturisesc că visez la asta din când în când, în secret. Aș pleca într-o călătorie în jurul lumii singur, fără ea. Deși nu știu dacă aș putea s-o las, dar…
− Pierre, ești conștient că la un moment dat trebuie să-ți trăiești viața.
− Știu asta, teoretic, Asteria, dar hai să nu reîncepem, te rog.
− Nu reîncep nimic, vreau doar să fii fericit.
− Dar sunt, în felul meu. Îmi iubesc orașul, o iubesc pe mama și aia e. De fapt, știi…n-aș putea să-mi abandonez nici orașul, nici pe ea. Asta niciodată.
− Nu zic să faci asta, doar că…
− N-aș putea să plec și s-o las singură. E maică-mea. Dac-ai ști cu ce eforturi m-a crescut. Ar fi putut foarte bine să mă abandoneze și ea. Uneori aveam perioade când la prânz mâncam doar paste timp de șapte zile la rând : câteodată cu ton la conservă, alteori cu brânză sau cu usturoi și apoi nimic altceva toată ziua, spuse Pierre, cu privirea în sticla de bere și chipul acoperit de pletele-i brunete.
− Nu vreau să fiu melodramatic și detest patetismul, dar ăsta-i adevăru’, spuse el, privind-o apoi cu ochii săi mari cu gene curbate.
− Dar dacă pleci singur într-o călătorie nu înseamnă c-o abandonezi, ci că-ți urmezi unul dintre visuri. Exiști și tu, ai dorințe, așteptări…
− Da, mă rog…Ia zi-mi cum ți-ai petrecut tu dup-amiaza, spuse deodată Pierre și-și schimbă poziția, ca pentru a-și scutura gândurile.
Asteria făcu o pauză, întoarse brusc capul spre dreapta și, pentru câteva secunde, se uită cu o mină serioasă în altă parte. Apoi începu să-i povestească despre cum i-a fost ziua pe malul Ronului.
− Și tu ? Ai vândut ceva azi ?
− Două cărți, îi spuse el. Opt euro în total. Un turist.
− Înțeleg, răspunse Asteria, coborând privirea. Poate că mâine…
− Nu, nu, mâine închid și sunt al tău. Vin cu tine peste tot, sunt curios să văd cum ne furi bucăți de oraș și le așezi pe pânza ta magică.
− Ha, super bine atunci. Și mama ta ? Mă va urî și mai mult când va afla.
− Nu-ți face griji, mă ocup eu de asta.
Cerură nota. Un tânăr chelner le-o aduse.
− Ești invitatul meu, plătesc eu.
− Nu e posibil așa ceva, Asteria, ripostă Pierre.
− Ba da, n-accept altfel, zise ea, accentuând ferm cuvintele. Deja chiria pe care v-o plătesc e mai degrabă simbolică, lasă-mă să fac un mic gest din când în când, e plăcerea mea.
− Termină cu asta, ți-am zis de o mie de ori că treaba cu chiria e asumată. Ești într-o țară străină, ești încă studentă, etc etc. Și în plus e o bucurie pentru mine să mai am și pe altcineva în casă în afară de mama, îmi ridică moralul, zise Pierre, făcându-i cu ochiul. Mai ales o româncă drăguță ca tine, cu care pot să vorbesc despre tot și nimic. Păcat că ea are un iubit care-o așteaptă în țara sa îndepărtată, adăugă, privind-o în ochi.
Asteria își puse mâinile pe obrajii care-i ardeau. Afară, clarul de lună lumina pavajul. Străduțele goale amplificau zgomotul sacadat al pașilor lor. Uneori, Pierre o lua înainte și sărea de pe un picior pe altul. Asteria râdea. Din când în când, câte o pasăre își lua zborul ca o săgeată trasă dintr-un arc invizibil. Îi plăcea mult să-l privească. Îl găsea frumos, cu părul său lung și negru care-i încadra chipul atât de alb, că uneori putea ghici traseul sinuos al venelor albăstrui, mai ales la nivelul tâmplelor. Observase că ochii îi erau când albaștri, în momentele în care era vesel, când verzi, după certurile cu mama sa, și uneori chiar și gri. Era exact combinația de culori specifică Ronului.
− Orașul ne vorbește întruna, chiar și atunci când tace, zise Pierre deodată.
− Adică ?
− Nu există liniște absolută, așa cum nu există nici fericire absolută. Chiar și noaptea, când crezi că toate ființele dorm. Șșșșșttt…nu mai spune nimic, adăugă el, punând degetul arătător pe buzele cărnoase ale fetei. Silentium.