::: AUDIO :::
::: TXT :::
Sebastian Sifft Copia carbon *** Intrarea la Arhive nu se făcea pe ușa principală, cea care glisa silențios când te apropiai cu cafeaua în mână, acolo unde Ahmed, paznicul, îți dădea bună-dimineața, aplecându-se ușor, mimând respectul; ci printr-un cotlon de pe o alee lăturalnică ce semăna foarte bine cu intrarea în niște catacombe. De acolo, un lift cu scripeți grei din oțel ruginit cobora scârțâind cinci niveluri sub pământ, iar aerul se schimba încet, devenea greu și abia respirabil. Pontam la venire și la plecare potrivindu-mi amprenta degetului mare de la mâna dreaptă pe ecranul unui aparat încastrat în perete, singurul care părea întotdeauna nou, curat, strălucitor. O dată pe lună, un bec roșu de pe biroul meu mă anunța că deadline-ul pentru raport se apropia. Din momentul în care se aprindea, până se va stinge, aveam trei zile pentru a completa un fișier Excel cu concluziile trase în urma analizării dosarelor care îmi fuseseră alocate. În primele zile nu am făcut altceva decât să privesc munții de hârtie care se înșiruiau de-a lungul pereților înalți. Sute, dacă nu mii de dosare, stive aruncate claie peste grămadă, unele aproape mucegăite, cazuri, probleme și soluții uitate de Dumnezeu pe pământ, sub pământ, o dezordine aș spune firească, până la urmă, într-o anatomie a trecututului, organe desprinse de trup, aruncate acolo, într-o groapă comună care nu era o groapă a memoriei, mi-a spus, râzând, Andrej, nici măcar un muzeu abandonat nu era. Era, pur și simplu, rezultatul unei directive administrative pe care cineva, de la un etaj mai înalt decât Alpii, o notase, odată, inspirat, într-un carnețel, apoi rupsese foaia, făcuse un avion și îi dăduse drumul prin aerul cald al biroului lui: știi cine, continuă Andrej. cine? am întrebat. Controlorul, mi-a răspuns Andrej, și mi-a făcut cu ochiul, mimând apoi zborul unui avion din hârtie care prindea curenți calzi de aer și se ridica până la tavanul aproape mucegăit, pentru a coborî și a ateriza apoi pe podeaua betonată și rece, din crăpăturile căreia ieșeau fire de iarbă, ba uneori chiar și o păpădie pe care obișnuiam să o las să înflorească, iar când îi dădea puful, o tăiam grijuliu cu ajutorul unui cater, o țineam între degete și mă așezam pe scaunul de la birou și suflam puful peste documentele abia lipite, și priveam puful cum se așază peste dosare, apoi presam păpădia între două foi, și închideam și înregistram în Excel dosarul în speranța că, cineva, odată, va descoperi păpădia presată și va spune: pe aici a trecut un om. Acasa Marc era în continuare tăcut, desena siluete. Îi cumpărasem o rolă de hârtie de la Ikea pe care o întindea prin casă, se așeza pe ea și încerca să își traseze conturul trupului, și, nereușind, începea să plângă. Educatoarea ne sfătuise să îl înscriem la o școală specială. Am refuzat. Înțelegeam ce i se întâmplase, încercasem amândoi, Livia și cu mine, să povestim cu el, să îl ajutăm să treacă cumva peste asta. Mă simțeam vinovat, revedeam în gând scena care pentru mine, ca de altfel pentru majoritatea celor care urmăresc știrile în timp ce iau liniștiți cina, a fost și s-a dus. Mă străduiam să identific acel moment care, schimbat, ar fi putut trasa o altă linie a evenimentelor, un alt destin, unul în care Marc, acum, ar fi râs și s-ar fi jucat, și ar fi vorbit. Unul în care cel mai bun prieten al lui era viu. Dar orice viitor posibil deja se întâmplase. De atunci, din seara în care mă întorsesem acasă după ce fusesem mutat la arhive, și Marc adormise pe covor alături de cel mai bun prieten al lui, a cărui siluetă o conturase din piese de Lego, și o căprioară trecuse prin fața casei, și se oprise, pentru câteva clipe, în fața ferestrei, și privise, mirată, scena aceasta care i s-a părut mult prea umană, iar apoi plecase lăsând locul unei familii de porci mistreți, Livia nu a mai vorbit cu mine. Deși dormeam încă în același pat, nopțile erau lungi și albe, și trupurile noastre se fereau aproape involuntar unul de altul. Nu mai îndrăzneam să mă apropii de ea, dormea întotdeauna pe o latură a patului, fără să se miște. Tavanul alb, imaculat, se prăbușise peste noi. Acum, striviți, nu mai respiram. Eram două ființe fără corp, două unicelulare cu un singur gând, ce-se-întâmplă-cu-Marc, un gând care, din păcate, încă nu putea fi deslușit împreună, un gând care nu ne adunase și ne întărise ci, dimpotrivă, ne înstrăinase și ne îndepărtase. Uneori, noaptea târziu, îmi aminteam de K. Fiecare gest pe care îl făcuse, fiecare întâlnire pe care am avut-o, au fost înregistrate pe retina mea, transmise apoi neuronilor care, în jocul lor, activați, mă țineau treaz, și îmi redau în fiecare noapte, uneori în fiecare zi, pe o peliculă subțire subțire de mielină cu care corpul meu, întreg și nevătamat, era învelit, scenele acelea care m-au făcut fericit pentru câteva minute sau ore sau săptămâni sau ani sau... Mă gândeam că îmbătrânesc, că în curând voi începe să am probleme cu prostata, că, dintr-o dată, acel mecanism molecular comun tuturor formelor de viață, responsabil cu memoria de lungă durată, va rugini și, încet-încet, voi uita tot, iar glandele pielii mele vor începe să secrete acel miros specific oamenilor bătrâni, miros pe care cercetătorii japonezi îl descriseseră ca fiind aparte, iar traducătorul în limba franceză al articolului folosise cuvântul dégoûtant, miros de ulei rânced și acizi grași nesaturați Omega-7 care se descompun. Mă gândeam că animalele care ocupă acum, noaptea, orașul, vor fi din ce în ce mai atrase de mirosul meu și că, deși, într-o zi, voi fi prada lor cea mai ușoară, voi fi totuși prada cea mai puțin comestibilă, abandonată acolo, în mijlocul străzii sau pe o bancă dintr-un parc oarecare, singur, fără ca oamenii să mă vadă, fără ca cineva să se oprească pentru o clipă, să mă privească și, curios, să mă împingă ușor, cu degetul. Iar apoi dragostea. Eșuasem în a o vedea, îmbrățișasem ceea ce, la prima vedere, nu părea un miraj, dar era, iar acum, sub tavanul alb, imaculat, nu existam, nici eu, nici dragostea mea, și ceea ce ne unea, Marc, nu ar fi trebuit să fie un liant, nu ar fi trebuit să aibe responsabilitatea sudării noastre. Și nu puteam să nu îi iubesc, pe amîndoi, unul întors cu spatele spre mine, celălalt în pătuțul lui, sforăind ușor și probabil visând, unul care spusese da, celălalt care nu alesese, dar spusese da, amândoi erau ai mei, dar acest ai mei era, pe-atunci, atât de departe de mine, încât aș fi putut străbate fluvii, mări și oceane până când, singur și ars de soare, să-i reîntâlnesc, fără ca ei să mă mai poată recunoaște. ***
(Fragment din romanul Copia carbon, Editura Humanitas, 2021)