::: AUDIO :::
::: TXT :::
Adrian G. Romila fragment din Vremea muntelui care pleacă, povestire apărută în antologia Cartea orașelor, Humanitas, 2021, volum coordonat de Andreea Răsuceanu
Când se întunecase bine și începuseră să strângă, ca să plece spre case, nimeni nu observă apariția dinspre pădure, amețiți și cu burțile pline, toți erau prinși de grija zilei încheiate și a întoarcerii. Focul încă ardea mocnit, fumegând, umbre de smoală se lăsaseră peste pădure, iar soarele, coborât de tot înspre țara ungurească, făcuse loc unei lumini ca de lampă cu burluiul vopsit. Doar mârâitul câinilor ridicați pe toate cele patru labe, urechile lor ciulite, părul zburlit pe spate și capul ațintit spre linia de brazi îi făcură pe oamenii prefectului să se-ntoarcă, să vadă ce-i stârnise așa, dintr-o dată.
Omul în mițoasă se ivise pe potecă, mergând spre ei încet, fără să se grăbească sau să se teamă, ca-ntr-un vis cu aerul greu, de melasă. Gluga-i lățoasă și țuguiată era trasă, ca de obicei, adânc peste frunte, doar cojocul îi era desfăcut, lăsând să se vadă cămeșoaia albă, murdară, lungă, descheiată la piept, încinsă cu o curea lată din piele jerpelită, și cioarecii boțiți, strânși jos cu nojițele opincilor. Se oprise nu departe de trupă și stătea nemișcat, ca o stană de piatră, i se ghiceau ochii arzând sub streașina glugii și-i cădeau aburii răsuflării peste barba încâlcită. Oamenii putură să-l vadă mai de-aproape, așa cum nu-l văzuseră poate decât femeile cu care se-mpreunase, și se juraseră, apoi, că înțepeniseră cu toții ca și cum ar fi fost cuprinși de o vrajă și că nimeni nu îndrăznise să ridice vreo armă sau să dea vreun ordin.
Namila ținea legat de mâna dreaptă cu o frânghie un câine uriaș, din acela sur ca un lup, care mergea ascultător în ritmul pașilor lui, dezvelindu-și colții de sub buzele roșii-vineții, iar de stânga, spre groaza tuturor, legat tot cu sfoară, mergea la fel de ascultător un urs tânăr, brumăriu, care pufnea mereu pe nări, mormăind și scuturându-și din când în când capul ca un apucat. Câinii oamenilor scheunară frământând din labe, dar nu se clinti nici unul, dimpotrivă, dacă n-ar fi fost ținuți de soldați, ar fi zbughit-o la vale, spre oraș. Se înfruntară față-n față clipe lungi – huiduma oprită cu animalele ei de-o parte și de alta, adăstând a sudoare iute și a cetină, potera încremenită așa cum o găsise arătarea, cu armele încă stivuite și mâinile pline de bagaje.
Abia când fiara pe două picioare se-ntoarse-n pădure la fel de liniștită cum venise și pieri printre copaci laolaltă cu însoțitorii ei, îndrăzniră oamenii să vorbească cu respirația tăiată și să o țină toți într-o fugă, alunecând și căzând pe lutul ud până la primele case ale mahalalei. Povestea acestei întâlniri ținu lămpile aprinse în toate odăile orașului în noaptea aceea, și iarăși scriitorii de la gazetă primiră vizita îngrijorată a primarului și a prefectului de poliție, ca să le domolească din vreme condeiele.