::: AUDIO :::
::: TXT :::
Ema Stere
Copiii lui Marcel (lista)
— Atunci bine, am spus, rămânem cu atât în seara asta, haideţi mai repede cu lista, vă rog. Să scrie fiecare cum se numeşte, cu ce membri de familie a venit şi, dacă sunt copii, ce vârstă au. Repede. Pe urmă cine are copii adormiţi să‑i ia în braţe şi ne ducem toţi la culcare. V‑aţi adus aşternuturi ? Şşşşt, mai încet, aţi terminat lista ? La cine a rămas pixul ? Grăbiţi‑vă, nu scrieţi romane. Ne mai cunoaştem şi mâine.
Mi‑au dat lista, dar câte unul o tot cerea înapoi. Matei şi Francisc stăteau în capul meu ca să fie siguri că fac modificările şi în tabel. De exemplu, numele soţiei lui Vladdoi fusese scris greşit : era Magda, nu Marta. Copiii lui Cătălin figurau la altcineva.
Le uniformizăm mâine, care‑i treaba ? i‑am întrebat, dar ei : Nu, acum, trebuie acum. Marceloţii cu copii îi cărau înăuntru în braţe, unii ieşeau cu ei cum intraseră. N‑avem unde să‑i culcăm. Noi lucram la tabel. Imediat, zicea Matei, imediat ne ocupăm. Am tăiat, mâzgălit şi adăugat date noi, şi pe listă, şi în tabel, până ce hârtiile s‑au găurit. Devenise dintr‑odată cel mai important lucru din lume. Ni se părea că nu ne vom putea apuca de nimic până nu vom şti exact cum se numesc toţi aceşti oameni, cum îi cheamă pe cei care au venit cu ei, ce vârste au copiii.
— CNP‑ul nu‑l vreţi ? ne întrebă un tip din umbră, care încerca să adoarmă un sugar.
— Tu eşti Alex, spuse Matei, vezi că sunteţi doi de Alex.
— Sunt şocat, îi răspunse tipul din umbră.
Viorica ne‑a făcut să ne dezmeticim :
— Cazez eu vreo zece persoane, am fost înăuntru şi chiar nu e loc.
Ne zâmbea cu gura strânsă. A înşfăcat de braţ câţiva, împingându‑i spre poartă (dacă i‑a numărat cumva, a făcut‑o în gând), iar ei au urmat‑o fără să comenteze. Nu apucaseră să‑şi lase din mână bagajele. Se bucurau că se ocupă cineva de ei. Au ieşit iute pe uliţă.
I‑ am numărat din nou pe cei rămaşi : din 37 de adulţi şi 11 copii, acum eram doar 30 de adulţi şi 6 copii. Am încercat să aflu cine plecase, prin eliminare. Se făcuse foarte târziu, totul era vraişte în jurul meu, iar eu făceam semne peste semne pe tabel. Revino‑ţi, mă gândeam, te porţi ca o nebună. Respiri prea repede. Revino‑ţi.
Într‑un fel, a fost bine. Văzându‑mă aşa de ocupată, câţiva dintre marceloţi şi‑au asumat sarcini la care nici nu mă gândisem. Au strâns în saci mari de gunoi (cine îi adusese ?) toate boarfele şi troacele din cale. Au măturat (unde găsiseră mătura ?). Au tras cele patru saltele de pe pat, le‑au pus de‑a curmezişul, au presărat perne, au întins cearceafuri şi saci de dormit. Au făcut mici cuiburi pentru copiii care rămăseseră cu noi, un aranjament ca un cofraj de ouă, şi i‑au culcat pe toţi la un loc. Asta mi s‑a părut ciudat : niciunul dintre părinţi nu a simţit nevoia să şi‑l ia pe al lui alături, să doarmă împreună. I‑ au pupat de noapte bună (pe cei mai mici) şi i‑au lăsat acolo, în holişorul care lega dormitorul de bucătărie şi baie. Iar copiii au adormit imediat. În prima noapte, mai ales, toţi cei care ne‑am dus să facem pipi i‑am lovit ocazional cu piciorul. Pe urmă ne‑am obişnuit.
A existat chiar şi o masă de seară – o afacere mai mult sau mai puţin pe cont propriu. Fiecare şi‑a scos ceva din bagaj şi a mâncat, cam cu spatele la ceilalţi. Cei care nu‑şi aduseseră nimic – fireşte că unii nu şi‑au adus nimic ! – au primit câte ceva de la alţii. Mestecau în tăcere. Nu erau nervoşi, dar nici relaxaţi. Auzeam cum li se încordează fălcile pe feliile de şuncă şi caşcaval, cum fâşâie pungi şi punguţe, cum îşi trosnesc oasele înţepenite de înghesuială. Nici nu puteai trece printre ei. Mâncau şi aşteptau. Vorbeau în şoaptă, cei care veniseră însoţiţi. Restul nu.
Şi aşa ne‑am şi culcat, fără să ne spunem nimic, poate doar un noapte bună!, dar şi ăla printre dinţi, străduindu‑ne cumva să compensăm lipsa cuvintelor cu gesturi exagerate, cu zgomotul corpului căutându‑şi locul, cu foieli şi gemete. Vă puteţi imagina cum arată 30 de adulţi culcaţi în trei camere mici, de casă de ţară ? Nimeni nu putea să‑şi întindă picioarele, toţi eram răşchiraţi, vârâţi unii în alţii, ca piesele unui puzzle. Cineva s‑a ghemuit pe masa mare din sufragerie, alţi doi sub masă. Câţiva au rămas într‑o poziţie semiaşezată, rezemaţi de pereţi. Doi dintre marceloţi s‑au hotărât să se culce în camionetă. S‑au întors : era prea frig. Dar, cumva, până pe la miezul nopţii toată lumea adormise. Toată lumea, mai puţin eu.
Eram speriată, sigur, dar eram şi liniştită cât de cât. Îi văzusem trecând la treabă, chiar dacă pentru ceva aşa de mărunt cum e pregătitul locului de culcare, şi speram că vor continua la fel şi mai departe. Îmi părea bine că alesesem şi familii cu copii. Îmi plăcea să îi aud respirând împreună, sforăind, visând lucruri asemănătoare. Erau fraţi ? Aveau dreptul să se afle acolo, să revendice moşia Serebreakovilor ? Nici pomeneală. Nimeni nu semăna cu nimeni – degeaba le căutam vreo trăsătură comună, un aer de familie, orice. Înalţi şi scunzi, păroşi şi chei, bruneţi şi blonzi, ei împărtăşeau totuşi un detaliu extraordinar : toţi o zbârciseră aşa de tare în lume, încât fuseseră gata să vină la Sânceni, să se culce pe duşumele, să se înghesuie printre o mulţime de străini. Ce le promisesem ? Mai nimic. Îi aşteptau multe zile de muncă grea şi urmau să trăiască, măcar până la prima recoltă, din resursele proprii – cu care, desigur, stăteau foarte prost.
Am strâns uşor mâna lui Matei (culcat la stânga mea) şi pe cea a lui Francisc (la dreapta mea), ceea ce însemna : mâine‑dimineaţă ne retragem undeva şi stăm de vorbă, dar deocamdată totul e bine. Ei mi‑au răspuns tot cu o strângere de mână. În fine, spre dimineaţă am adormit.
(Fragment din Romanul Copiii lui Marcel, Editura Polirom, 2020)