::: AUDIO :::
::: TXT :::
Cosmin Perța
Ca să nu se aleagă praful de toate
Intermezzo I
Cele mai plăcute erau diminețile de duminică. Ai mei nu erau credincioși, dar bunicul din partea mamei fusese pastor penticostal. Dar, chiar dacă bunicul murise de tânăr, când s-a răsturnat o căruță de lemne peste el, mama respecta cu sfințenie ziua de duminică, în care nimeni din casă nu avea voie să muncească nimic. Dar NIMIC! Nici dat cu mătura, nici spălat un vas la cișmea, nici măcar dat de mâncare la animale până când nu asfințea soarele.
Tot restul zilelor erau zile de muncă, dar duminica dormeam până la prânz, fără să mă deranjeze nimeni, iar când mă trezeam o găseam pe mama citind lângă sobă, iarna, sau vara pe prispă sau întinsă pe pătură în livadă și mergeam și mă culcușeam lângă ea. Duminicile, pentru că nu avea voie să muncească, tata era de obicei toată ziua la crâșmă. Pe vremea aceea nu bea, cel puțin nu cum a băut după ce a murit mama. Bea duminicile și uneori la ocazii. Mie îmi convenea că nu era cu noi. Aveam timp doar eu cu ea. Uneori îmi povestea din cărțile pe care le citea tot soiul de aventuri care îmi făceau inima să o ia razna și să vreau și eu să fiu agent secret sau căpitan de navă în Pacific, deși habar nu aveam ce-i Pacificul, sau arheolog pierdut într-o lume dispărută sau măcar să învăț să citesc. Odată mi-a povestit despre aventurile unui marinar de pe o balenieră, cu un căpitan nebun obsedat de un cașalot alb. După ce a murit am citit și eu cartea aia.
Nu-mi povestea mereu ce citea, uneori o vedeam că ascundea coperta când mă apropiam și roșea. Atunci mă lua în brațe și mă giugiulea și ne gâdilam sau ne alergam prin livadă până împrăștiam toate găinile care zburătăceau de colo-colo. Era timpul nostru. De-aș fi știut că avea să fie atât de puțin.
Bunicul mai avea niște lucruri pe care mama i le păstrase într-un dulap. Cât a trăit ea nu aveam voie să umblu acolo. La câțiva ani după, l-am deschis și am găsit un flaut, la care nu știu de cânta sau nu, câteva fotografii vechi în care era împreună cu bunica, care murise și mai tânără decât el – a făcut o infecție după ce a născut-o pe mama cu o moașă –, un stilou cu o călimară de cerneală care se uscase și se făcuse un praf tare, ca de cretă, o Biblie penticostală uzată, care avea foile deja lipicioase pe la colțuri de cât fuseseră de răsfoite, probabil cu degetul plin de salivă, alte câteva cărți bisericești, cu multe poze cu tot soiul de pastori americani și o vedere pe spatele căreia scria de mână: „Omul milos va fi binecuvântat pentru că dă săracului din pâinea lui – Prov. 22:9. Salutări de la Sovata. Septembrie 1978.” Cu trei luni înainte să moară. Cu un an înainte să mă nasc eu.
Nu îl cunoscusem pe omul acela, dar mă simțeam cumva legat de el. Poate tocmai pentru că îl știam doar din poveștile mamei și îl prezenta mereu într-o lumină caldă, ca soarele de toamnă, ce lăsa să se întrevadă silueta unui bărbat puternic și bun.
Sau poate pentru că semăna și el un pic la fizionomie cu mama. Nu știu. Dar era ceva acolo. O legătură. Și, dacă exista vreun Dumnezeu, credeam că bărbatul acela, bunicul meu, mă privește din ceruri uneori, să vadă ce mai face băiatul fetei lui. Și mi se făcea rușine.
După toată nebunia cu Olandezul am stat să mă gândesc bine de ce făcusem ce făcusem. Nu pot să zic că-mi stătea în fire. Și mi-am amintit brusc scrisul de pe vederea aceea, „omul milos va fi binecuvântat pentru că dă săracului din pâinea lui“. Eram un om rău. Fusesem un om rău, dar puteam fi și bun.
Dacă voiam să se aleagă ceva din toate, dacă voiam ca nimicul pe care-l aveam să aibă totuși vreun sens, trebuia să devin un om bun. Așa m-am hotărât. Și-am adormit convins că se poate.
(Fragment din romanul Ca să nu se aleagă praful de toate, Editura Polirom, Colectia Ego. Proza, 2023)