::: AUDIO :::
::: TXT :::
Cristian Vicol
Anotimpul țânțarilor
Groapa
– De mâine cred că se mai înmoaie vremea, spuse Petre, absent, în timp ce se căuta de tutun prin buzunarele hanoracului. Sigur că da, continuă tacticos după ce găsi o frunză uscată și o sfărâmă între degete, răsfirând-o în foiță. Nu are cum să mai țină mult timp, că ne îngroapă pe toți. Tu ce crezi părinte? Ai citit calendarul? Te-ai rugat pentru noi?
Popa se uită la el printre lațele sure ale bretonului care i se împleteau cu barba. Subție ochii, iritat, și dădu din umeri a lehamite, apoi o luă înainte pe ulița înfundată de zăpadă. Nu trebuia să îi dea socoteală lui Petre, groparul deșirat și fără Dumnezeu, mai ales dacă era vorba de vreme. Nici lui și nici altcuiva. Doar lui ’Ăl de sus și numai atunci când o fi să-i vină rostul.
Petre rânji în urma lui și își aprinse mahorca, scuipând firicelele de tutun care i se lipiseră de limbă. Țigara era iute și avea un gust amar. Bărbatul tuși spart și scuipă la picioare, dar nu o aruncă. Mai trase repede câteva fumuri, încăpățânat să nu o lase. Popa îi tot spusese să le rărească, îi zicea aproape în fiecare zi, de ani de zile, de când Petre începuse să tușească tot mai rău, ba uneori se răstea la el, de cele mai multe ori cu ocară: „Vezi că sufli venin! Stinge-o și zi Tatăl Nostru.” Bărbatul îl mai asculta, că doar erau unul după celălalt, prin sate și cătune, prin văi și pe munte. Normal că îi spunea să o lase, ce altceva să îi zică? Avea nevoie de el să dea la lopată. Dar Petre, că așa îi era firea, nu prea îl asculta. „Normal că o să mă certe, își spunea, cine-o mai văzut om sfânt care să te îndemne la păcat?” Dacă s-ar putea, dacă s-ar lua după el, ar fi trebuit să nu mai bea și nici să nu mai mănânce, ci să stea în rugăciune până ce nu-și mai auzea litania de răgetele stomacului. Dar azi parcă s-ar ruga. Azi, oboseala anilor petrecuți pe drumuri îl apăsa mai tare ca niciodată.
– Sigur se înmoaie, se încurajă groparul, în barbă de data asta. Numai să vină mai repede, că e totul bocnă. Și popa nu dă la lopată, popa nu frământă piatra de sub picioare, nu! Cum dracului să dea când…
– Nu-l chema pe Necuratul! se răsti preotul, întorcând capul către el. Diseară, după ce vom fi terminat treaba pentru care am fost plătiți, continuă disprețuitor, când te vei culca pe podeaua cârciumii, atunci poți să zici ce vrei. Dumnezeu nu te vede ascuns în cârciumă. Dar aici, sub cerul liber, suntem sub veghea lui. Și ar fi bine să rămânem așa. Măcar până ne întoarcem.
Petre strânse din dinți și nu mai spuse nimic. Avea dreptate părintele, așa oțărât cum era. Din când în când era bine să mai iei și aminte la povețele lui, măcar că umbla cu cartea sfântă în desagă. Suflă și ultimul fum din țigară, simțind că îi bubuie pieptul, apoi aruncă chiștocul, care fu dus de vântul iernii. Bărbatul își luă lopata în cârcă și se trase după popă, călcând cu grijă zăpada înghețată. Azi, într-o duminică, parcă fusese mai frig decât în toate zilele săptămânii. Petre simțea gerul în mâini, prin mănușile ponosite. Cerul se dezgolise de nori, iar soarele de ianuarie arunca umbre lungi în jurul lor, deși abia trecuse de ora prânzului.
Satul înghețase odată cu iarna. Casele se strângeau în jurul lor, de-o parte și de alta, cu geamurile acoperite de obloanele trase și încuiate, iar din curți nu se auzea nimic, nici măcar vreun câine. Vântul scutura porțile și gardurile, huruind printre stinghiile putrede, izbindu-se de pereții care înghețaseră în pojghițe. Nici clopotul de la biserică nu se auzise la prânz, parcă să nu atragă atenție în împrejurimi, deși nu prea avea cui. Ogoarele se lățeau de jur împrejur drepte ca-n palmă și pustii. Când și când, zăpada se învolbura în mici vârtejuri înghețate care străbăteau grăbite sălbăticia, împrăștiind frigul până hăt, departe.
Petre se apropie de popă, suflând aburi prin mustața care se zburlise în mici ace de gheață. Era deja obosit, iar frigul nu îi dădea pace. Tușea scurt și simțea un junghi între coaste, sub brațul drept, pe care încercă să îl ignore. Puse palma streașină la ochi, peste albeața zăpezii, încercând să ghicească dacă mai aveau mult de mers. Nu zări nimic care să îi fie indiciu, așa că se luă după judecata popii, care înainta poticnit către capătul satului.
– Mai e mult? Mă trage de-a curmezișul lopata asta.
Preotul nu spuse nimic, atent fiind să nu calce pe poalele sutanei. Își trecu mâna prin barbă și mormăi ceva greu de înțeles, apoi își alese pașii cu grijă, privind drept înainte, de parcă ar fi fost singur. Petre se gândi că poate zice vreo rugăciune, așa că îl sâcâi mai departe, după cum îi era obiceiul.
(Fragment din din volumul Anotimpul țânțarilor, Editura Casa de Pariuri Literare, 2021)