::: AUDIO :::
::: TXT :::
Bogdan Răileanu Picioare de lotus Abatorul literar Damian Hristu avea 39 de ani. Se simțea bătrân, gras și inutil. Viitorul părea o grădină veștejită în care nu mai era posibilă abundența, dar scrisul îi dădea ceva nou. Scrisul devenise important dintr-o dată. Aventură. Telefonul zbârnâi încă o dată și un mesaj ieși la suprața ecranului cu un plescăit. Ai grijă cu ăia, acolo. Sunt toți pe lista mea neagră. Era Scriitor Bătrân. Pe Scriitor Bătrân l-a cunoscut pe Facebook. Imediat cum a fost nominalizat la premiul pentru debut, Scriitor Bătrân i-a dat add. S-au întâlnit de câteva ori, dar cel mai mult discutau prin mesaje. Scriitor Bătrân nu era bătrân, dar era de mult timp printre scriitori, știa multe bârfe și mișcări subterane, era ca o voce care turna o paranoie dulce în urechea lui Damian. S-a uitat la mesaje, a zâmbit și a închis telefonul. S-a așezat pe locul lui, scaunele avionului erau și ele într-o stare descurajantă pentru călătorii. Totul se legăna. A deschis iar notițele să scrie ceva, dar gândul îi scăpase între timp din minte. S-a uitat pe geam o vreme căutând să prindă gândul fugar, dar nimic nu s-a întâmplat. Țiganii au urcat iar în avion. Femeia mergea ca la tăiere. S-a așezat lângă Damian și spațiul s-a umplut de miros de napolitane. Gândurile scriitorului s-au impregnat de acest miros. Nu se mai putea gândi la nimic. Își văzuse fața într-un poster pe Facebook pe care îl pregătiseră cei de la Abatorul literar din Cluj, dar mirosul de napolitane îl acoperise ca o apă. Își imagina țiganca de lângă el cum se scăldase într-o cadă plină de napolitane înainte să pună hainele pe ea. Nu era urâtă la față, dar baticul dat pe spate și părul care ieșea dezordonat așa cum aveau în filme țărăncile după o naștere chinuită pe câmp îi dădeau un aer neplăcut, lipicios. Frica de avion îi ieșea prin piele. Broboanele de transpirație străluceau pe fruntea ei palidă de moartă și atunci Damian, fără să înțeleagă de ce, a întins mâna spre mâna femeii și a atins-o. Era rece ca gheața. Palmele transpirate. Femeia și-a tras ca arsă mâna din mâna scriitorului. A vrut să zică ceva, dar s-a oprit, s-a uitat la fața lui Damian și a răsuflat greu. - Șansele să cadă avionul ăsta sunt mai mici ca șansele să câștigi la 6 din 49, i-a zis scriitorul. Femeia s-a uitat la el și a zâmbit îndepărtat. Imediat după decolare însoțitoarele de bord au început să împartă o gustare călătorilor. Se grăbeau, zborul dura sub o oră. Păreau îngrijorate și grăbite ca niște furnicuțe senzuale care munceau pentru starea de bine a stupului. Damian urmărea ritmicitatea zâmbetelor de pe fața uneia din ele. Întotdeauna în avion făcea un concurs mental de miss stewardesa. O alegea pe cea mai frumoasă și o urmărea pe cât posibil, încercând să ghicească care era viața ei. De data asta era sigur că cea pe care o alesese avusese o noapte lungă și obositoare, poate cu mult sex, poate o ceartă, poate o migrenă. Nu era sigur. Gustarea pe care o primeau călătorii era o punguță cu niște biscuiței numiți Froletti. Nu era timp de mai mult pentru cât dura zborul de la București la Cluj. Un val de foșnete de plastic luă cu asalt interiorul avionului. În cele din urmă ajunse la el. Mâna stewardesei se opri pe speteaza scaunului cu o pungă argintie de Froletti. Marginea punguței tremura în aer trădând agitația din interiorul femeii. Damian a zâmbit și și-a luat punguța adăugând propriul foșnet la sunetul care acoperea conversațiile dintre pasageri. Biscuițeii arătau ca niște gândăcei maronii cu striații pe spate, îi aduceau aminte de gândacii de colorado pe care îi culegea în copilărie de pe frunzele de cartofi care creșteau în grădina bunicilor de la Buftea. Părea că trecuseră o mie de ani de la întâlnirea cu acei gândaci și acum, transformați, mumificați, îi regăsea în această punguță pe care cineva scrisese Froletti. Cineva se gândise la acest nume, cineva îl alesese. Oare cum ajunseseră la numele Froletti? Și cum arăta mașina care făcea acești biscuiți? Poate că până la urmă, mai bună decât stupii de la Buftea ar fi fost o mașină de făcut biscuiți pentru companiile aviatice. Genul ăsta de mașină de făcut biscuiți era o idee salvatoare, probabil că nu aveai nevoie de prea mulți angajați, doar o hală sterilă în care să ambalezi gustarea sub formă de gândăcei de Colorado uscați. Asta era tot ce aveai nevoie. O mașină de făcut biscuiți și pensia era asigurată. Strivi între dinți un gândăcel de Colorado uscat. Particulele de zahăr se prăvăliră pe limba lui, aroma de vanilie sintetică se potrivea cu mirosul de napolitane. Brusc începură o serie de turbulențe și toate gândurile dispărură și fură înlocuite de sentimente și imagini cu el mort în flăcări, cuprins de kerosenul care inunda întreaga cabină. De câte ori nu se gândise cum va muri? Poate că asta era totuși oprirea lui, alături de o tânără țigancă, anxioasă care mirosea a napolitane. Din tavan coborâră măștile de oxigen. Arătau de parcă mai fuseseră folosite înainte. Luă masca din dreptul lui și o scutură de lichidul transparent care era înănuntrul ei. Își dorea să o șteargă cu un șervețel. Îi era silă. Femeia de lângă el îl privea cu masca deja pusă pe față. Îl privea cu speranță. La Cluj când au aterizat căpitanul aeronavei și-a cerut scuze și le-a spus pasagerilor că măștile nu ar fi trebuit să fie eliberate.
(fragment din volumul în pregătire Picioare de lotus)