::: AUDIO :::
::: TXT :::
Florin Iaru
Povestiri cu final schimbat
Lucrul în sine
Ermil s-a dus în piață pentru o undiță. E de necrezut, dar chiar voia o undiță de pescuit. Erau acolo sumedenie, smocuri-smocuri. S-a uitat, a cumpănit, a pus mîna, a arcuit peste balta imaginară, a amînat și a depășit tot rîndul de trestii, pînă a dat peste cel mai ciudat lucru din viața lui: pe o tejgheluță de juma’ de metru, un singur cub multicolor, cu margini cusute, cam cît un pumnișor de copil.
— Ce-i ăsta? a zis Ermil simțind cum îl furnică deodată din podul palmei pînă-n șira spinării și uitînd instantaneu de pasiunea-i pescărească.
— Domnu’, e lucru în sine. – a zis țiganca, plictisită.
— Cu cît îl dai?
— Cu o sută, că mă grăbesc.
„Aha – și-a zis Ermil – toanta nici nu știe cît valorează unul de-adevăratelea.”
— Cincizeci, nici un bănuț în plus.
Așa s-a făcut că Ermil s-a întors, extaziat, cu lucrul în sine. În tramvai l-a ținut tot timpul la piept, lîngă inimă.
A intrat în casă, o garsonieră incomodă, confort doi. S-a așezat pe pat (același prin care trecea, razant, cîte o fată – fără să revină vreodată, naiba știe de ce), față în față cu biblioteca încărcată cu tomuri grele, filosoficești. Ermil e asistent la Filosofie. Sau, mai degrabă, e pescar-filosof. Cînd prinde obleți, se gîndește întotdeauna, nu știe de ce, la monadele lui Leibniz. La roșioară, îl podidește paradoxul lui Zenon. Păstrăvul e heideggerian. În sfîrșit, numai la lin, oscilează între lucrul în sine și perpetuum mobile.
A depus lucrul în sine pe un taburet și a așteptat. Mai întîi, s-a concentrat asupra lui. O zi, două, șapte. A mai dat o fugă să ronțăie ceva, din cînd în cînd, să tragă un gît de bere din frigiderul care s-a golit, cuminte. Dar a fugit cu sufletul la gură, fără să-l sature nici gustul, nici mireasma, să nu rateze momentul. Nimeni altcineva în lumea noastră, meschină ori numai mărginită n-ar fi putut spune la ce folosește pătratul multicolor, mătăsos și rece la pipăit, cusut pe margini. Ermil, însă, îl sorbea din ochi cu o atenție neștirbită. Știa că lucrul în sine, combinat cu inteligența materiei, îi va schimba viața. Așa se face că n-a mai lăsat telefonul în furcă și telefonul a murit, nu a mai deschis televizorul, iar revoluția română nici nu s-a petrecut. Se tîra, din cînd în cînd, spre balcon, să fumeze o țigară, dar țigările s-au terminat. A cumpănit ultima țigară, ca un condamnat la moarte. A amînat-o trei zile. Vecinii ar putea spune cu precizie cînd a fost asta. „Duminică, la prînz!” „Ba nu, marți seara. L-am văzut io, cu ochii mei!” Dintr-o dată n-a mai ieșit nici pe balcon. În scurt timp, în garsoniera lui s-a lăsat liniștea aia pe care numai vecinii o aud.
Nu-i imposibil să-i fi trecut prin minte „Dar dacă nu folosește la nimic?”, dar poate că nu. Sensul secret al lucrului în sine nu se dezvăluie oricui. Nimeni nu știe.
Cînd Poliția a spart ușa, garsoniera era neatinsă, cu excepția lui Ermil, pe care l-au găsit storcoșit pe zid. Era mai subțire decît o foaie de hîrtie, bine întins pe peretele de la apus, ca și cum un făcăleț formidabil s-ar fi rostogolit exclusiv deasupra lui, într-o milionime de secundă. Anchetatorul s-a scărpinat în cap. Oare să-l răzuiască, pentru probe, din tencuială? Dar unde-s stropii de sînge? Unde-s mațele? Al dracu’ caz!
Dar cubul ăla multicolor, agățat de degetele pergamentoase, cum rezistase impactului? Ce ciudățenie! Ce ciudățenie de cub! Ce strașnic alcătuit, cusut pe dinăuntru! L-a luat în palmă. Anchetator imprudent. L-a amețit atingerea răcoroasă. Ce dracu’ e asta, la ce-o folosi? Întrebarea a făcut plici în capul lui și mintea a reacționat.
S-a luminat instantaneu: ăla e lucrul în sine, care-i va schimba viața. Și-a călcat peste onoare, conștiință și teamă și l-a ascuns în buzunar.
(Fragment din volumul Povestiri cu final schimbat, Editura ART, 2013)