Degete mici

---

::: AUDIO :::

urmăriți-ne pe Spotify

::: TXT :::

Filip Florian
Degete mici

După ce paharele verzui, cu picior, s‑au reumplut, am aflat de ce tanti Jeni era o lady, dincolo de frus­trările, ironiile, clevetirile şi invidiile multora, cunoscuţi sau necunoscuţi. Ce explicaţie simplă! Pe cînd avea doar şaptesprezece ani şi se pregătea să termine Pensionul Notre‑Dame, nu din Paris, ci din Ploieşti, ea, Eugenia, se îndrăgostise aprig de tînărul lord Neil Embury, reprezentantul unei companii insulare pe lîngă rafinăriile din oraş, trăise alături de el o fulgerătoare şi incandescentă poveste de amor şi, sub binecuvîn­tarea unui preot anglican adus cu un avion special de la Salonic, îi devenise soţie chiar în ziua în care Chamberlain, gripat fiind, găsise puterea, dumnezeiască a crezut el iniţial, drăcească, fără doar şi poate, a gîndit peste ceva vreme, să nu condamne printr‑un comunicat oficial sau măcar printr‑o scrisoare la nivel de ambasade ampla desfăşurare de forţe armate în zona demilitarizată Renania. Pe Neil, pe atunci în vîr­stă de treizeci şi unu de ani, posesor al unor favoriţi blond‑cîrlionţaţi, al unui lornion din alabastru, al unor ochi gri (citat : „cum e cerul acela dinainte să ningă“), al unei colecţii rare de lavaliere şi al unui rîs onest (alt citat : „dumneata ştii ce înseamnă să rîzi liber? liber, liber… adică să nu‑ţi pese dacă se cade sau nu…“), îl cunoscuse pe strada Elena Doamna, la numărul 34, în casa celui mai mare dintre fraţii Ionescu, proprietarii moşiei Podu‑Fetii şi ai fabricii de cărămidă refractară de la Pleaşa. Era o cină molcomă în vacanţa de Paşti, ajunsese acolo împreună cu tatăl ei, avocatul amfitri­onului, mai precis al societăţii în nume colectiv „Frăţia“, şi s‑a întîmplat să se înece cu un os de peşte, scrum­bie de Dunăre la cuptor. S‑a produs panică, nu mai avea aer, îşi strîngea gîtul cu ambele mîini, una dintre invitate striga să fie aduse săruri, un domn se străduia să‑i deschidă buzele pentru a o face să înghită miez de pîine, altul repeta necontenit, ca un gramofon la care acul nu mai alunecă pe disc, respiră adînc! respiră adînc! cineva, o femeie, a avut ideea s‑o stropească pe faţă cu vin alb, un pinot gris cam dulce şi, în sfîr­şit, de undeva din spate, fără să se fi aşteptat la asta, a venit o palmă uşoară, dar precisă, deloc dureroasă, dar eficientă şi salvatoare. Lumea nu se dezmeticise, încă roiau speriaţi şi inutili în jurul ei, iar lordul Embury, cel care‑i aplicase pe ceafă acea lovitură providenţială, rîdea din tot sufletul, un rîs zgomotos şi liber, înţele­geţi?, un rîs liber. Se simţise extrem de ruşinată, restul serii nu mai ridicase privirea din farfurie şi parcă îi ardeau fruntea, tîmplele şi obrajii, undeva deasupra gleznelor o înţepau nişte ace ascuţite, îşi închipuia, vedea de‑a dreptul, o maşină de cusut în funcţiune, pe a cărei pedală apăsa din cînd în cînd un picior necunoscut, un picior acoperit de‑un pantalon bărbă­tesc din stofă moale, de culoarea huilei, încălţat cu o gheată elegantă, de acelaşi negru‑cărbune. La plecare, îndemnată stăruitor de industriaşul Ionescu, cel mai mare dintre fraţii omonimi, şi cu mai puţin elan de tatăl ei, se îndreptase către Neil Embury şi‑i mulţumise. Cu o pronunţie comică şi o gramatică abstractă, atingîndu‑i umărul cu degetul inelar, petrolistul spusese ceva despre Dickens şi despre un os de peşte ferme­cat şi‑i promisese că o va vizita la pension, pentru a se convinge că efectele palmei sale n‑au fost decît tămăduitoare. Vizita ar fi putut să fie una scurtă, con­venţională sau să nu fie deloc, dar a fost altfel. În dormitorul de la etajul doi, sub acoperiş, la mai bine de‑o oră după anunţarea stingerii, cînd cele mai multe dintre eleve dormeau şi doar cîteva se mai perpeleau între cearceafurile scorţoase în care pătrunsese de curînd izul primăverii, s‑a auzit un ciocănit încet în geam. Ea, Eugenia, şi‑a tras pătura peste faţă şi, în întunericul acela deplin, a văzut din nou maşina de cusut pusă în funcţiune de eleganta gheată neagră, înţepînd‑o deasupra gleznei cu acul ei neobosit. Se stîrnise o mare agitaţie în dormitor, ciocănitul se repeta, calm, egal cu sine, pe fondul luminos al ferestrei se distingea un braţ care coboară dinspre streaşină, paşii iuţi ai maicii‑pedagog au răpăit pe coridor, s‑a deschis uşa, apoi fereastra, chiar maica‑pedagog a deschis fereastra, iar de sus, dinspre acoperiş, a apărut un chip de bărbat, răsucit, cu fruntea spre pămînt şi cu bărbia spre cer, încadrat de pomeţi bogaţi, însoţit de un rîs vesel şi puternic. Maica‑pedagog părea o statuie, unsprezece dintre elevele Pensionului Notre‑Dame din Ploieşti ţipau, icneau, bufneau, tremurau, gemeau, chi­coteau şi aşa mai departe, iar a douăsprezecea din acel dormitor, ea, Eugenia, s‑a apropiat liniştită de fereastră, a pus picioarele goale şi trandafirii pe pervaz, a prins mîinile care i se întindeau şi s‑a lăsat ridicată pe acoperiş, pe ţigla smălţuită, care în zilele însorite lucea verzui. Trebuie să fi fost o nuanţă care aduce cu paharele astea, nu? am întrebat‑o pe tanti Jeni şi ea a confirmat.

Cununia n‑a fost oficiată în faţa unui altar, deşi Neil încercase să pună ceva în scenă la Biserica Cişmeaua Mavrogheni, dar nu reuşise să‑l înduplece pe paroh ca slujba să se desfăşoare în acompaniamentul unei trupe de boogie‑woogie şi să se încheie cu urarea God bless you. Şi atunci, căsătoria religioasă s-a petrecut lîngă o cruce ţărănească de hotar, pe care se căţărau cîţiva lăstari de rostopască, pînă aproape de cuvintele cu chirilice cioplite în pia­tră. Nici Eugenia, care purta o rochie roz şi avea pe cap o pălărie alb‑înflorată, fără voaletă, nici lordul Embury, îmbrăcat într‑un costum de vară de culoarea oului de raţă, nici palidul şi reticentul preot anglican, zgîlţîit peste poate de avionul care‑l adusese de la Salonic şi apoi de automobilul care‑l purtase pe cîm­puri, printre lanuri de grîu şi plantaţii tinere de tutun, şi nici cei doi martori, nişte actori de mîna a treia culeşi contra unui onorariu frumuşel dintr‑o cafenea bucureşteană, nu înţelegeau din textul slavon decît un an, 1851. Neil alesese însă acel loc pentru că făcea parte din categoria lucrurilor sau întîmplărilor, puţine la număr, care‑l făceau să exclame wonderful! Constatase cîndva, la o partidă de vînătoare de prepeliţe, că, suindu‑te pe mica cruce, de numai un metru înălţime, săreai cu privirea peste acea linie a orizontului, ternă, conturată exclusiv de culturi cerealiere şi descopereai întinderea lacului şi a pădurii de la Căldăruşani. Imediat după ce‑i strecurase verigheta pe deget, o prinsese de talie, o ridicase ca pe un prunc în vîrful crucii şi o lăsase să facă singură neasemuitul salt vizual. Ochii Eugeniei au întîlnit o mare de lumină, lacul împrumutase toată tăria soarelui de prînz, în vreme ce lordul Embury, nepăsător la furia care punea stăpînire pe preot (tot mai stacojiu la faţă, acesta sfîrşise prin a se întoarce cu spatele la miri şi a bolborosi ceva, proba­bil o rugăciune, strîngînd între degete Evanghelia), tratîndu‑i pe cei doi actoraşi ca şi cum n‑ar fi existat (unul dintre ei căsca întruna şi distrugea lent, cu vîrful pantofului, un muşuroi de furnici, iar celălalt, ajutîndu‑se de‑un pai, îşi curăţa migălos mizeria de sub unghii), a început prin a săruta catarama sandalelor albe, apoi acele petice de piele trandafirie dintre barete, a trecut la glezne, s‑a rotit mult cu buzele în jurul lor, le‑a cuprins de cîteva ori rotunjimea, s‑a ridicat cu săruturile pe gambe, pe genunchi şi pe pulpe, uneori cobora, dar revenea repede şi se ducea mai sus, pînă cînd capul i s‑a pierdut cu totul sub poala rochiei roz, rămînînd destul timp acolo.

(Fragment din romanul Degete mici, Editura Polirom, 2015)