::: AUDIO :::
::: TXT :::
Herta Müller
Animalul inimii
Am fost ultima care și-a strâns lucrurile din pătratul nostru de la cămin. Paturile fetelor erau deja despuiate când m-am întors de la râu. Cuferele lor dispăruseră. În dulap nu mai atârnau decât rochiile mele. Difuzorul amuțise. Am desfățat patul. Fără pernă fața de pânză era un sac pentru cap. Am împăturit-o. Cutia de rimel am vârât-o în buzunarul pardesiului. Fără cuvertură plicul de pânză era un sac pentru morți, l-am împăturit.
Când am ridicat pătura ca să iau cearșaful, în mijlocul lui era o ureche de porc. Semnul de despărțire al fetelor. Am scuturat cearșaful, dar urechea a rămas atârnată, era cusută la mijloc ca un nasture. Am văzut împunsăturile în zgârciul albăstrui și firul de ață neagră. Nu eram în stare să mă îngrețoșez. Mă speria mai mult șifonierul decât urechea de porc. Am scos toate rochiile deodată din dulap și le-am aruncat în cufăr. Fardurile de pleoape, dermatograful, pudra și rujul erau deja în cufăr.
Nu știam ce înseamnă patru ani. Dacă atârnau înăuntrul meu sau în rochii. Ultimul an atârna în șifonier. În ultimul an mă fardasem în fiecare dimineață. Cu atât mai mult îmi plăcea să mă fardez, cu cât voiam mai puțin să trăiesc.
Am împăturit cearșaful, urechea a rămas în el.
La capătul coridorului era un munte de așternuturi de pat. Lângă el stătea o femeie în halat albastru deschis. Număra fețele de pernă. Când i-am dat așternutul meu, se opri din numărat. Se scărpină cu un creion, i-am spus numele meu. A scos o listă din buzunarul halatului, a căutat în ea și a făcut o cruciuliță. Spune: ești penultima. Ultima, am spus eu, penultima a murit.
Azi Lola ar fi putut să urce cu dresul ei subțire ca un abur în tren. Și în ziua următoare, unul, care mână oile prin zăpadă acasă, ar fi crezut că sora lui coboară pe un asemenea ger desculță din tren.
Trebuie că am mai stat o dată în fața șifonierului gol, înainte de a fi scos cufărul din pătrat. Puțin mai devreme am mai deschis o dată fereastra. Norii pe cer erau ca petele de zăpadă pe ogoarele arate. Soarele de iarnă avea dinți, îmi priveam fața în geam și așteptam ca soarele, fiindcă aici, sus, erau destulă zăpadă și pământ, să arunce orașul afară din lumina lui.
Când mergeam cu cufărul pe stradă, îmi venea să mă întorc să închid ușa de la șifonier. Fereastra rămăsese deschisă. Șifonierul, probabil închis.
M-am dus la gară, m-am urcat în trenul cu care soseau scrisorile mamei. Peste patru ore eram acasă. Pendula stătea, deșteptătorul stătea. Mama își îmbrăcase hainele de duminică sau doar mi se părea mie pentru că nu o mai văzusem de mult. Își întinse arătătorul ca să îmi atingă dresul subțire ca un abur. Dar se abținu. Spuse: Mâinile îmi sunt așa de aspre, acum ești traducătoare. La mână avea ceasul tatei. Ceasul stătea.
De când murise tata, mama întorcea toate ceasurile din casă fără să simtă nimic, arcurile se rupeau. Când le trag, am senzația că acum trebuie să mă opresc și pe urmă tot nu mă opresc.
Bunicul își aranja figurile de șah pe tabla cu pătrate. Reginele trebuie să mi le mișc în gând, spuse el. Ți-am zis să îți cioplești altele noi, spuse mama. Doar avem destule lemne. Bunicul spuse: Nu vreau.
Bunica mea cântătoare se-nvârtea în jurul cufărului meu. Mă privi în față și întrebă: Cine a venit. Mama spuse: Doar o vezi. Bunica mea cântătoare întrebă: Unde ți-e bărbatul. Am răspuns: Nu am bărbat. Bunica mea cântătoare întrebă: Are pălărie.
(Fragment din Animalul inimii, Humanitas, 2016)