::: AUDIO :::
::: TXT :::
Andrei Crăciun
Nomadul
Pe Gherasim, ața sufletului îl trăgea către libertatea păsărilor, ah, dacă ar putea zbura!, carcasa blestemată de carne și oase și sânge în care se întâmpla să-i locuiască inima sa minunată își cerea plata. Așa că Gherasim își rupea din orele fericite ca să muncească și din munca aceea să-i dea stomacului hrana. Iubea viața, era îndrăgostit de spiritul oamenilor și le ura trupurile – ce mult greșise acela care îi dăduse omului și trupul!
Doar păsările cerului și peștii apelor și lighioanele pământului sunt cu adevărat libere, știuse Dumnezeu ce făcuse când rânduise lumea în primele cinci zile! Oare ce era în mărul din care au mușcat Adam și Eva, de ce s-a ruinat omul? Cum ar putea afla, dacă nu ajunge în India, unde se află înțelepciunea?!
În capul lui Gherasim întrebările se nășteau, trăiau o clipă, viață de fluture, și dispăreau, înlocuite de alte întrebări. Mai târziu se întorceau, se strângeau tot mai multe și tot mai multe.
– Gherasim, vrei să fii nemuritor?, îl întrebă deodată Mihail.
– Nu știu ce să-ți răspund, spuse Gherasim.
– Doar cei curioși sunt nemuritori.
– Așa crezi, Mihail, că tocmai curiozitatea e cea mai importantă creație a lui Dumnezeu?
– Bineînțeles, dragul meu, dacă nu era curios ce-o să iasă, nu mai făcea nici măcar Dumnezeu nimic, cât era el de Dumnezeu…
– Și dacă nu există? Că doar așa am tot vorbit, că Dumnezeu e creat de oameni!
– Dumnezeu este creat de oameni, tot așa cum oamenii sunt creați de Dumnezeu. O să înțelegi într-o zi, acum încă ești copil.
Gherasim nu se înfuria, știa că rusul îl iubește, la fel cum știa că maică-sa îl iubește, iar dragostea e lemnul din care se aprinde speranța.
Uite, maică-sa, Joița, credea în acest Dumnezeu, dar Gherasim, după ce se frământa și se frământa, găsea că Dumnezeu nu poate să existe, fiindcă dacă ar exista, n-ar mai îngădui nedreptății să distrugă viețile oamenilor. Dar chiar dacă Dumnezeu nu exista, asta nu însemna că nu poți fi sfânt. Gherasim își dorea să fie un sfânt, să se trudească pe la marginea lumii, să cheltuie puțin pentru trup și totul și ceva în plus pentru cele ale inimii, poate că Dumnezeu totuși exista, poate că Dumnezeu era chiar natura aceasta minunată, poate că Dumnezeu era peste tot, poate că Dumnezeu era chiar inima lui.
Sau poate că era altfel de fapt, poate că într-o zi Dumnezeu se va trezi la el în ceruri, va deschide în sfârșit ochii și va vedea lumea cum o vede el, Gherasim, și va veni să trăiască pe pământ o săptămână, nu mai mult, dacă a putut să facă lumea în șapte zile, poate să își facă și o idee despre ce a ieșit tot în șapte zile, să vină și Dumnezeu să trăiască pe pământ o săptămână, îndurându-și creația, și poate îi va crăpa obrazul de rușine, iar gândind așa, Gherasim vedea aievea obrazul lui Dumnezeu roșu, plin de crăpături și lacrimi, lacrimi ca ale oamenilor vor fi atunci în ochii lui Dumnezeu și gura lui Dumnezeu se va umple de tăcere și chipul lui se va întuneca, Dumnezeu după chipul și asemănarea omului și invers, și poate îi va fi și lui Dumnezeu milă și silă și nu se va mai întoarce niciodată nici pe pământ, nici în ceruri, poate va închide ochii pentru totdeauna și povestea aceasta în sfârșit se va uita și…
Uneori, când obosea de încercarea de a fi sfânt, Gherasim se credea profet și vedea viitorul.
Văzuse viitorul încă de când lucra la Brăila în plăcintăria lui Kir Nicola, grec și el. Gherasim învățase de la Kir Nicola ceva mai mult decât să facă plăcinte:
– Copile, nu poți să faci nimic pentru oameni dacă nu îi iubești.
– Iubirea e cea mai importantă, Kir Nicola?
– Bineînțeles, Gherasime.
Kir Nicola nu avea copii și uite că tot putea să iubească oamenii. Inima omului poate multe, gândea, de aceea, Gherasim. Multe, multe îi trecuseră lui prin cap în nopțile în care muncea cu Kir Nicola frământând aluatul. Câteodată grecul cânta, iar atunci Gherasim gândea și mai departe, atunci chiar se simțea o corabie aruncându-se în valuri mai departe și mai departe și mai departe.
Mai gândea Gherasim că el nu va avea niciodată copii, așa e cinstit, așa e moral, așa e drept, altfel cum ar putea să se mai privească pe sine fără scârbă, cum să ducă și el povestea asta mai departe, povestea asta îngrozitoare care e viața oamenilor pe pământ, fiindcă iubirea tot nu alină suferințele și peste tot e numai suferință, Gherasim simțea toată suferința oamenilor apăsând pe umerii săi, care deveneau rotunzi.
Dar lasă, lasă că se va întoarce altă dată la ideea aceasta, căci de la o vreme obosea muncind, da, da, era obosit, atât de obosit, muncește, Gherasim, pune înainte în farfurie!, îndreaptă spatele!, trudește!, și Mihail, unde era Mihail?
Era anul 1911 și Gherasim se pricopsise și el cu boala aceea provocată de un microb care primise nume nemțesc, spre a fi și mai îngrozitoare: intrase în trupul său bacilul lui Koch.
Robert Koch fusese într-adevăr neamț, el descoperise bacteria aia nenorocită care dădea atâtea cazuri de tuberculoză. Gherasim se născuse în 1884, vara, Koch aflase ce e tuberculoza în 1882, primăvara. Iar acum…
Acum era și Gherasim al nostru bolnav, dar era un tuberculos încă zdravăn, care avea toată viața înainte. Dar mai putea fi trăită viața fără Mihail? Unde era rusul ăsta blestemat?! Iar plecase? Unde plecase?
Mihail apărea și dispărea, urmând legile vagabonzilor, pe care Gherasim abia le învăța, dar așa, chiar așa!, erau nomazii, cei care respingeau obiceiurile comune ale oamenilor, acele lanțuri banale care făceau din om ceva mai neînsemnat decât un dobitoc, nomazii trăiau la marginea satelor, la marginea orașelor, la marginea lumii, greu, tot mai greu, apoi și mai greu, așa că uneori până și picioarele îți oboseau și atunci voiai singurătatea, te iubesc, Gherasim, ești fratele meu, dar acum voi fi singur. De câte ori nu i-a spus Mihail cuvintele acestea blestemate?
Fragment din romanul Nomadul, Editura ZUGZWANG, 2023