::: AUDIO :::
::: TXT :::
Andreea Răsuceanu
Linia Kármán
Primele zile a stat pe patul din balcon, se uita la autobuzele care veneau și plecau ca și cum era singurul lucru care rămăsese de făcut. Îl priveam la început cu frică, aproape supraveghindu-l, nu mă puteam gândi decât că la un moment dat va dispărea dincolo de parapetul pe care se întindeau două sârme lungi, cu țepi, suport pentru un șir de ghivece cu pământul din ele pietrificat. Din când în când se ridica în picioare și se apăsa cu antebrațele de ele, până îi rămâneau urme roșii pe piele. Sârmele alea le-am visat multă vreme, în vise vibrau ușor, scoțând un fel de fluierat care se confunda cu claxoanele vehiculelor din autobază. Mânca puțin, numai supe și piureuri, într-o zi am găsit pe pătura de pe pat un dinte verzui, cu o dâră lungă de sânge subțire, l-am întrebat dacă era al lui, a zis că nu, nu-și pierduse nici un dinte. Zâmbea mereu, dar altfel decât înainte, totul era altfel, mirosul, privirea, vocea. Știi că am observat asta și la Radu, înainte să moară i s-a schimbat vocea, parcă nu mai era el, nu i se împuținase sau se subțiase din cauza bolii, pur și simplu era alta, ca și cum ne-ar fi zis că gata, de acum înainte avea să fie altcineva. Așa și el, doar că vorbea puțin, rar și doar dacă îl întrebai ceva. Într-o seară n-am mai rezistat și i-am zis, Nicu, tu parcă nu te-ai întors, parcă ești încă plecat. Și-a ridicat brusc privirea, și pentru câteva secunde mi s-a părut că nu mai e la fel de străină și de îndepărtată, dar imediat strălucirea din ea s-a stins. Singurele momente când mi se părea că e el, cel dinainte, erau când îi ungeam picioarele cu unguent, mirosul împuțit de sulf țesea în jurul nostru o plasă de intimitate, asta era, noua noastră intimitate, ceva, un fel de înțelegere nouă a lucrurilor, comună, care ne aducea iar pe aceeași lungime de undă. Îi ungeam îndelung picioarele cu porțiuni înnegrite, avea încă sub piele resturi de schije, și nu se ferea de mâinile mele, durerea aia poate că îi făcea bine, îl făcea să se simtă viu. Uneori rănile se deschideau, supurau și dura zile întregi până să se închidă la loc. Am observat că asta se întâmpla mai ales de când reîncepuse să vorbească, poate că rănile au memoria lor. Îl vedeam prin geamul deschis de la bucătărie, care dădea în balcon, în timp ce îi fierbeam una din supele de carne despre care doctorul mă sfătuise să nu-i lipsească, un om bătrân, aproape albit, cu nasul lung aproape atingându-i buza de jos, cu spatele îngust cât al unui copil. Ce puteam să fac mai mult decât făceam deja? Noaptea îl auzeam plângând încet, atent să nu mă trezească, era un fel de vaiet prelungit care nu înceta decât în zori, îl auzeam prin somn, m-am obișnuit cu el cum m-am obișnuit mai târziu cu șuieratul plopilor din curtea autobazei.
Nina s-a făcut nevăzută din primele zile, pretextând o boală a lui Lenuș, care era singură la Oltenița. Tu rămăseseși la Galați, unde Linica pierduse din nou o sarcină și nu mai putea avea grijă de Iana. M-am trezit singură cu el, în zilele alea fără sfârșit, seara lăsam deschis radioul, ca apartamentul să se umple de voci, sau de sunetul muzicii, vedeam că și lui îi făcea bine, se așeza imediat lângă aparat și-i modifica mereu sonorul, în funcție de program, când erau știri îl dădea în surdină, când se transmitea un concert răsucea butonul aproape de maximum, să-l audă din balcon. L-am văzut înviind pe muzica aia, în fiecare zi câte puțin, singurul lui act voluntar era să deschidă radioul la ora când începea concertul de seară, pe urmă a început să mă cheme și pe mine, din bucătărie, de pe unde aveam treabă, stătea așa amândoi, la lumina unei veioze și ascultam. A rămas cu obiceiul ăsta toată viața, îți amintești că în fiecare zi, indiferent ce program aveam, dădea pe Radio România Muzical să asculte concertul de seară.
Într-o zi, pe balcon, cred că era după-masă pentru că începuseră să se întoarcă primele autobuze, a început să vorbească. Nu cum m-aș fi așteptat, ci tare și clar, privindu-mă-n ochi, cu vocea lui dintotdeauna, tonul era însă diferit, vorbea ca și cum ar fi fost un crainic de la radio, citind știrile care nu-l afectează pentru că se întâmplă undeva departe. M-am temut că înnebunise, mai ales că, din când în când izbucnea în râs, un râs curat, râsul dinainte, doar că acum râdea și povestea cum în jurul lui zburau membre umane, brațe, picioare, ochi, a zis și a râs tare, cerul s-a înnegrit, dar nu din cauza norilor, nu, era soare, senin.
– Știi, în momentele alea nu te gândești decât unde să te ascunzi, unde să dispari ca să-ți salvezi viața, nimic nu mai contează, e o prostie, o propagandă asta cu salvarea camarazilor, când începe atacul nu mai recunoști pe nimeni, toți cei din jur sunt necunoscuți, străini, în cel mai bun caz, de fapt sunt noțiuni abstracte, puncte în mișcare, la fel cu cele din bătaia puștii, nu mai faci nici o diferență. Singura diferență e între viață și moarte. Vorbea și râdea în același timp, înecându-se și respirând gâfâit.
– Bine, dar tu ai primit ”Virtutea Militară”, am zis prostește.
Atunci s-a înfuriat, a ridicat bastonul de care se sprijinea prin casă și a lovit în masa plină de veselă, urlând:
– Singura diferență, înțelegi? Singura diferență!
Fragment din romanul Linia Kármán, Editura Polirom, 2023