::: AUDIO :::
::: TXT :::
Dan Perşa
Onirica Reloaded
inedit
Un scris care să izvorască din mine şi să curgă ca un fluviu şi să mă izbăvească. Dar pentru asta trebuie să-mi sporesc puterile cu apa vieţii.
Aşa că am pus pe birou câteva antologii din Mircea Ivănescu, Gellu Naum şi Leonid Dimov, se vor revărsa din ele visele şi se vor răspândi, sporind în oraş ca un diluviu şi blocurile se vor cufunda sub vise şi oamenii vor fi învăluiţi în vise, i-ai vedea cum umblă pe străzi ieşindu-le din gură vorbele ca zepeline, ulii şi peşti. Iar eu cu palmele pe cărţi, sorbind din ele vaporii idolatrizaţi: imagini, simţiri şi gândiri, ca un imens păianjen voi ţese pânza viselor peste oraşul scufundat.
Să dormi, să speri.
În timp ce gândeam la tine, visele începură să-mi iasă ca nişte pamblici pe nas, gură, ochi şi urechi şi năpădiră realul de afară. Da, privesc mereu pe fereastră, e singura deschidere spre lume, altfel lumea e doar odaia mea. Lumina se înălţa pe străzi ca o maree şi curând oraşul se găsi în stare de imersiune, scufundat sub apele limpezi ale zilei, ape un pic albăstrii şi-un pic verzui. Arborii deveniră alge, actinii şi corali şi sumedenia de câini ai oraşului, s-au transformat treptat în fiinţe marine. Unii erau căluţi de mare, ce înotau voiniceşte spre ţeluri cunoscute numai lor, alţii erau peşti multicolori ca micuţii peştişori din acvarii, propulsaţi parcă de gura lor ce se deschidea şi închidea spasmodic în căutarea purecilor şi planctonului, aceştia erau cei mai mulţi, însă dulăul ce păzea poarta la Sir Safety, fabrica unde se produce echipament de protecţie, deveni un înspăimântător şi rapace rechin. Trecu pe deasupra porţii şi, de parcă ar fi fost un vultur ce planează, sperie ţâncii care jucau şotron la colţul străzii. Ca să scape, s-au transformat şi ei, îi vedeam cum, cu un „poc”, deveneau superbe meduze cu trenă de lumină, într-un mic vârtej ce împrăştia în jur bule de aer ca nişte balonaşe de săpun. Dar eu, eu în ce mă transform, mi-am spus, la etajul trei al blocului în care locuiesc deasupra apelor şi mi-au revenit vechile temeri, spaime chiar, că aş putea deveni un rinocer, sau şi mai rău, un gândac kafkian. Ştiţi, gândacii sunt mereu în pericol, mereu ameninţaţi cu deratizarea, iar asta nu ar fi nimic, dar peste tot, prin locuinţele lor, în balcoane, cămări, băi şi odăi, oamenii pulverizează sprayuri împotriva gândacilor. Vezi apoi gândacii, ori de unde ar fi năvălit în casa ta, că se prăvălesc pe gresia rece, se întorc cu picioarele lor subţiri, noduroase şi rigide în sus şi apoi, lichefiaţi pe dinăuntru de otravă, îşi expulzează afară măruntaiele sub forma unui lichid gros, urât mirositor şi lipicios ca smoala. O, semenii mei! Dragi oameni! Nu, să nu vă transformaţi în gândaci, aveţi grijă, fiţi vigilenţi la fiecare gest al vieţii voastre, la fiecare hotărâre, la fiece imbold. Şi chiar la fiecare dumicat băgat în gură. Mormântul se sapă cu dinţii, nu-i aşa, după cum spune un străvechi proverb indian. Însă nu de moarte e vorba aici, ci despre cum ne trăim viaţa. Dacă ne plac florile, de ce nu am fi curaţi ca florile, blânzi ca frunzele şi tihniţi ca trunchiurile marilor stejari? Însă, har Domnului, oamenii nu se metamorfozau în gândaci, deveneau mari broaşte ţestoase, pornite în călătoria lor pe rute ancestrale, o călătorie ce avea să dureze sute de ani, pentru că marile broaşte ţestoase trăiesc aproape la nesfârşit. Dar cei care s-au transformat în pisici de mare şi alunecă aidoma unor silenţioase umbre prin pădurea subacvatică, printre mangrove albe, negre, printre seba şi halodule, printre posidonii şi asparagus? Ce poţi să spui despre ei? Minunată este viaţa oceanică! Ca să o văd mai bine, în toate amănuntele ei, am ieşit pe balcon şi m-am aplecat mult în afară, până când, parcă schimbându-mi-se centrul de greutate şi devenind alunecos, am glisat peste balustradă şi m-am prăbuşit, bâldâbâc, în ocean. Am făcut câteva volute prin apă, lăsând în urma mea o trenă de bule de gaz şi m-am privit, eram un frumos lamantin alb şi-am început să cânt ca o sirenă, cu glas mieros, seducător, încât pe dată mai mulţi oameni preschimbaţi în delfini au apărut de nicăieri şi-au început să se zbenguie în jurul meu şi să scoată un fel de piuit de bucurie.
Dar am observat, până la urmă, că toate aceste fiinţe marine, între care ne duceam viaţa, aveau aspiraţii precise, toate tindeau să se lipească de o fiinţă de sex opus, din tentaţia de a se acupla. Am pus această tendinţă ce-mi apărea în visul diurn pe seama dorinţei mele pentru M. Jindul meu metamorfoza realităţile realului altfel destul de sărac. Dar atunci de unde Dumnezeu mi-a apărut gândul că toate aceste fiinţe ce păreau atât de fericite şi paşnice, erau mânate de tendinţe contradictorii, pe de o parte jinduiau acuplarea, astfel că se unduiau seducător în dansul lor erotic, pentru a-şi satisface o plăcere, plăcere din care dădeau naştere altor vieţi, iar pe de alta se dovedeau rapace, mânate de imboldul de a se devora între ele, răspândind în jurul lor teroarea şi moartea? Asta să fie existenţa, m-am întrebat? Sex şi Devorare?
Un satelit survolează România la ora 4 noaptea (3 ora de vară) şi dacă pe la ora asta te trezeşti brusc asudat şi apoi ai insomnie este pentru că… satelitul, ştiţi, trimite nişte raze… Iar satelitul ăsta poate activa naniţii din vaccin şi devii un zombie care execută ordinele. Dar cine a pus satelitul? China neagă, America neagă, Japonia neagă, România e neagră? Nu, nu ele. Încât se pare că este un satelit extraterestru, a unora din ăia pentru care omenirea e un şeptel de vite pe care le consumă gătite divers. Hamburgeri! Cârnaţi de Pleşcoiu! Afumături de la Meşterul Măcelar! Numai bunătăţi! Bunăciuni! Totuşi, dacă te trezeşti asudat şi ai insomnie poate fi din cauza aritmiei! Însă ce mai contează? Dacă suferi în urma conspiraţiilor sau în urma unei boli, nu e tot suferinţă? Prinşi într-un malaxor care ne toacă şi ne scoate pe partea cealaltă în subţiri râuri de carne ce pot fi îndesate în maţe pentru a deveni cârnaţi cu usturoi! Extraterestrul? Un Mad Max care trece prin maşina de tocat carnea şi osemintele omenirii. Însă toate acestea sunt mai nimic, nu se compară cu adevărata noastră cruce, plictisul. O lume de banalităţi cotidiene ce te împresoară de când te naşti şi până mori, banalul cotidian, cenuşiul cotidian, ştiţi, atunci începi să vezi amurguri violet şi să simţi tăcerea ca pe-un sicriu de plumb şi îţi imaginezi sunete de clavir, pe când te-ai refugiat într-o crâşmă, într-o lume în care alcoolul ţi-e singurul prieten. Poate că de aceea am fost însemnat cu boala smintirilor imaginare, salturi astrale, le spuneam uneori, să sar dintr-o realitate plăsmuită în alta, dintr-un univers în altul, de pe o planetă pe alta. Un fel de leac scornit de zeii venerabili pentru oameni ca mine, suferinzi ai tranziţiei către moarte în vreme ce trec prin iadul platitudinii existenţei. Dar mai degrabă aş vrea să mă agăţ de stele cu flendurile cărnii mele încinse de patimi.
Situaţie agravată de lipsa de putere a imaginaţiei, searbădă uneori, de neputinţele fanteziei, spălăcită ca nişte scutece de atâtea ori respălate, încât s-au zdrenţuit, ca şi existenţa noastră tocită, destrămată. Dar, nu, deşi viaţa este diluată, nu-i accept imaginaţiei această decădere, nu-i accept pângărirea, nu accept abrutizarea noastră, mă încordez ca un cel mai puternic om din lume, un Oleksii Novikov şi scot pe nas alte şi alte lumi, cum aruncă un bufon pe nări şi pe gură şi printre degete panglicile sale colorate. Nu suntem, oare, o lume de saltimbanci?
(Din volumul cu titlul provizoriu „Onirica Reloaded”)