::: AUDIO :::
::: TXT :::
Dan Sociu Pavor nocturn dacă nu te vindecă de tot nu te vindecă deloc. pedalez printre copaci, mă brutalizez să ţin hormonul fericirii la suprafaţă. aş putea trece direct prin ei, în mişcările mele fără viitor. ştiam că sînt undeva pe hartă deasupra tuturor locurilor şi cînd ai rămas dimineaţă la mine am simţit-o aproape fizic. eram întinşi pe două paturi în camera rece de hotel şi eram în ultima cameră a lumii. în spatele capului după perete nu mai era nimic: rece şi neclar. sub pătură degetele noastre de la picioare întinse şi mai departe zilele venite şi duse cu toată lumina lor plutind pe deasupra. oriunde merg merg numai înainte ca un rechin. în vise nu eşti niciodată confuz. aici începe tot timpul iarna şi se face întruna întuneric şi frig, dar din cînd în cînd lumina altui soare ajunge deviată şi trece şi peste bicicleta mea. nu mai ies din casă şi nu mai pedalez, dar o să ies o singură dată şi o să şi pedalez prin toţi acei pereţi luminaţi, care dispar imediat. într-o galaxie îndepărtată, cu milioane de ani în urmă au fost zile de vară cînd, spre sfîrşitul lor, la întoarcerea acasă am fi putut să rămînem o familie tînără cu sare de mare pe piele, viitorul intact şi nucleele atomilor în specia lor iniţială. o ploaie scurtă s-ar fi topit deasupra flăcărilor, arcuindu-se peste autostradă, fără să o atingă. dar verile alea s-au terminat. acum n-ar fi decît un ocol furios fără impact, printre umbre. lumea asta care se zgîlţîie se ţine bine într-o branulă. şi seringi multe seringi să fixeze. pe un hol infectat, într-o săliţă murdară. cînd s-a terminat pentru el, m-a uitat pe loc dar faţa lui continuă să crească peste a mea. cînd o să se termine şi cu ea, o să mă uite pe loc. bacteriile o să-i mănînce trăsăturile dar modelul o să-şi continue programul. şi micuţa genă letală o să alunece mai departe, intactă, ca o bărcuţă binecuvîntată. cînd o să intru în pădure o să-mi scot tricoul şi o să-l agăţ de bicicletă. o să trec pe sub fîşiile de soare dintre copaci, seara o să privesc în oglindă cum s-a prăbuşit ziua. o să se termine şi vara şi soarele o să fie din ce în ce mai slab pînă cînd o să-mi dispară de tot de pe piele. într-o dimineaţă am mîncat împreună într-o vitrină de unde priveam zăpada topindu-se în jurul picioarelor care aşteptau. pentru că o parte din ce făceam era în timpul vieţii, strălucea un pic. în iarnă pămîntul a ajuns la marginea sistemului şi a ieşit. am simţit clar cînd s-a dus. luna s-a clătinat şi s-a tulburat ca injectată cu o substanţă de contrast. dar mult mai puţin dramatic, aproape deloc, ca tot ce a fost şi-a trecut. cînd intrai seara pe uşă nu mai găseai nimic din mine pe canapea în faţa televizorului. aşa cum atunci ca şi altădată nimeni nu intrase pe uşă. am fi putut trece unul prin altul în mişcările noastre fără viitor. orele sunt acum din ce în ce mai scurte iar verile sunt mai scurte decît orele. în fiecare an, treci pe lîngă alt soare. nu-i simţi căldura, simţi doar îngheţul, cînd dispare. lumina vine şi pleacă, fără să aducă să ducă sau să lase vreo urmă. cineva din trecut de care erai legat prin magie ştia să facă mult farmec în jur. după ce ai rupt legăturile, nu mai ştie şi farmecul ţi-a rămas ţie tot, în trecut. faţa lui şi a ei se-amestecă pe mine întruna, mi-e rău. alerg pe lîngă lac, mă brutalizez să ţin hormonul fericirii la suprafaţă. pe malul celălalt sunt noile blocuri, noile medii de cultură pentru creşterea şi dezolarea noilor familii tinere. acolo e trecutul cel mai frumos şi primele veri, radioactivele e alt soare acum, cu altă lumină, care încălzeşte la fel. aceleaşi funcţii, altă sursă. cel mai bine înţelegi asta cînd ţi se dă locul de lîngă aripă: norii se întind după geamul protector ca un cîmp de zăpadă, din care vezi doar o fîşie cît te lasă aripa. nu erau nici înainte urme de paşi pe cîmp nici acum nu sunt. dacă deschizi uşa de urgenţă te congelezi, ca şi înainte, dar n-o mai vezi pentru că nu mai sînt urgenţe. jos de tot lîngă pădure, sub stratul de lumină al zilelor duse o ploaie de vară trece autostrada şi dispare. şi după ce dispare, străluceşte încă un pic şi dispare. (Fragment din volumul Pavor nocturn, Editura Cartea Românească, 2011)