::: AUDIO :::
::: TXT :::
Bogdan Coșa
Cât de aproape sunt ploile reci
Era întuneric, așa cum își aducea aminte că era și când adormise. Simțea miros de zăpadă proaspătă. Camera era înghețată, dar el era îmbrăcat, încălțat și sub țolul de lână era cald, mai ales acolo, pe mijlocul patului, în adâncitura saltelei.
Într-o noapte fusese pe punctul să se înece cu vomă. Crocodilul pe care-l visa îl făcuse să deschidă ochii, să caute să respire.
Îl visase din nou; de data asta, fără să se sperie.
Îi era rău și nu mai avea nimic de băut. Fără alcool nu putea să adoarmă la loc.
Ar fi vrut să aibă un aparat de radio, să nu fie singur în nopțile în care se trezea transpirat, în care nu știa unde se află.
Era departe de orice lumină; chiar dacă soarele avea să răsară și să umple camera, îi venea greu să creadă că mai rezistă. Băuse două săptămâni, în fiecare zi tot mai mult, speriat că o să vină din nou clipa în care o să rămână fără; descurajat, incapabil să-și imagineze cum o să îndure. Dar, la fel ca întotdeauna, voința corpului era mai puternică.
La început, abia dacă putea merge. Apoi, treptat, se oprea din tremurat și îi venea mai ușor să iasă din cameră; începea să-și dorească să mănânce, dar putea să dureze mai multe zile până să înghită ceva. Când se întrema, mergea prin sat să-și caute de lucru. Dacă nu-și găsea de lucru, căuta să-și prindă mâinile în ogradă, în atelier, în grădină, dar n-avea răbdare să facă nimic. Își pierdea cumpătul. Îi era rău și îi vâjâiau urechile.
Simțea nevoia să-și facă rău, să strice, să dărâme, garduri, cotețe, să spargă geamurile, și i se făcea frică.
Secundele, ca foarfecile frizerului, clanț-clanț, pe lângă organele sale interne, împungând adânc printre coastele lui.
Creierul, într-o carcasă de gheață.
Vedeniile.
Credea că halucinează de foame. Se simțea singur, departe de lume și prea slăbit ca să mai îndrăznească. Voia doar să amortizeze suferința.
Erau și zile în care îi lipsea vocea caldă a oamenilor, vocea veselă a prezentatorilor de știri, cea vibrantă, a comentatorilor sportivi; îi lipseau vocea dezgustată a surorii sale, vocile pigmentate de frică, care i se adresau mustrătoare când întreba de lucru sau de vreun împrumut, vocile care-l ocoleau când era beat sau cele care îi răspundeau întorcând capul, de parcă i-ar fi stropit cu privirea lui spurcată — chiar și mama lui se ferea când îl vedea ieșind clătinându-se din bârlog —, și dezicerea tuturor îl nenorocea, îl făcea să-și dorească să moară.
Mai demult se gândise să-și ia un televizor; oamenii încetaseră să-l privească, se fereau de el, astfel că Nuțu era inundat de prezența lor în halucinații, în vise. Veneau spre el, îl atingeau, călătorea în microbuze aglomerate. Acum, când lumea nu i se mai adresa, ar fi fost de ajuns un radio. Dar nu reușea niciodată să se abțină, să strângă banii de care ar fi avut nevoie.
Când putea să se țină pe picioare, când simptomele sevrajului slăbeau, ieșea în ogradă, se prăvălea pe stiva de scânduri și asculta sunetele gospodăriei. Se-ntâmpla uneori să urmărească găinile. Dacă una mai proastă găsea o râmă, iar alta i-o lua, ciocănind-o, puteau să i se umezească ochii. Dacă era frig, intra în grajd și stătea în fața vițelului, așezat pe scăunelul de muls. Mirosul de rumeguș umed, amestecul de balegă și praf de fân, ochiul ca de broască al animalului slab, nedumerit, lumina puțină care intra prin geamul cât două palme, acoperit de pânze de păianjen, în care stăteau prinse fărâme de insecte, pereții scobiți de șirul de animale care își frecaseră șoldurile de ei de-a lungul timpului, lemnul lucios, lunecos, toate îl trimiteau în copilărie, când venea lângă tatăl lui să-nvețe ce era de făcut la scroafă, la vite. Toți și toate rămăseseră în parte acolo, în praful încălecat. Vara se ducea în grădină, să asculte greierii, să respire aerul curat și plin de miresme, hrănindu-se cu microorganismele care pluteau în aer. În mușchii slăbiți, în trupul care i se împuțina, simțea uneori bucuria, care-i fusese străină mereu, și nu reușea s-o conțină, îl copleșea. O grație impersonală se așternea peste el, ca pilitura de fier, iar mișcările i se împuținau până la ultima. O dumbravă cu flori creștea astfel peste statuia îngropată a unui uriaș. Așa cum stătea întins în iarbă, s-ar fi zis că s-a stins. Totul era fără rest; nu simțea foamea, setea, insectele nu-l bâzâiau, gândurile nu-l tulburau, veneau și plecau prin el, unde nu mai era el. Treceau printr-o cameră în care ferestrele rămăseseră deschise, din care toți se mutaseră, dar soarele continua să bată pe podea, să urce apoi pe perete, chiar dacă nevăzut, păstrând modelul în carouri al perdelei, fierbând înainte să se retragă de pe zid, agitat de propria dispariție; tremurând o clipă, înainte să se ascundă. Atunci, când parcă s-ar fi putut desprinde, de undeva venea Aurelia, se apleca deasupra lui și îl ridica; și vorba ei era dulce, nu cântărită și nu era rostită, ci venea direct din miezul lui, pe care îl recunoștea, al lor; și entuziasmul acestei regăsiri îl aducea înapoi, în lume, și își revenea.
Fragment din romanul Cât de aproape sunt ploile reci, Editura Trei, 2020