::: AUDIO :::
::: TXT :::
Cătălin Ceaușoglu
Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea
(cea care se termină rău pentru un greiere)
Bizarul sfârșit al neobișnuitului domn Amada
Domnul Amada știa că ajunsese la sfârșitul vieții – și când spun la sfârșit, chiar asta vreau să spun, la sfârșit, adică dacă viața domnului Amada ar fi fost o frânghie de câțiva metri, din ea ar fi rămas acum doar ultimul milimetru, scamele de la capătul destrămat al împletiturii.
Vă întrebați, desigur, de unde știa domnul Amada, în acea dimineață friguroasă de iarnă, cât i-a mai rămas de trăit: se găsea oare domnia sa pe patul de moarte, trăgând cu greutate în piept ultimele guri de aer? Aflase cumva de la știri despre apropierea unui meteorit ce avea să lovească orașul? Aștepta dânsul ca, dintr-o clipă într-alta, să-i cadă victimă unui nemilos asasin, plătit de-un dușman ranchiunos? Nici vorbă de toate acestea; domnul Amada, deși trecut de șaptezeci de ani, era sănătos tun, nu avea cunoștință de vreun cataclism iminent și, slavă Domnului, nici dușmani n-avea, cel puțin nu atât de înverșunați și periculoși. Adevărul, oricât de greu de crezut ar părea el, era că, din când în când, domnului Amada i se întâmpla să vadă viitorul; altfel spus, era clarvăzător.
Viziunile domniei sale apăreau când voiau ele, se limitau la evenimente majore, nu prea îndepărtate în timp (nu mai mult de o oră), și nu erau niciodată foarte limpezi, dar domnul Amada le avea de atâta vreme, încât învățase la perfecție să le tălmăcească. De cele mai multe ori, însă, asta nu-i folosea la nimic, căci îi lipsea o informație crucială: cui aveau să i se întâmple lucrurile pe care le vedea. Știa doar că trebuia să fie cineva cu care a intrat în contact, dar asta nu-l ajuta prea mult, putea fi vorba despre o rudă, un vecin sau, la fel de bine, despre o persoană necunoscută cu care se intersectase pe stradă ori la magazin. Din cauza acestui neajuns important, darul domnului Amada nu valora nici cât o ceapă degerată. Alți clarvăzători erau căutați de oameni din întreaga Japonie și făceau avere vânzându-și predicțiile, pe când el nu se alegea decât cu ușoarele amețeli și dureri de cap pe care i le provoca fiecare astfel de episod. E drept că, grație lui, își cunoscuse în tinerețe soția, puțin înainte de a o întâlni fizic, dar doamna Amada murise într-un accident de automobil în legătură cu care viziunile domniei sale păstraseră tăcerea.
De data aceasta, stătea pur și simplu și se uita la ninsoarea de afară, când propria reflexie din sticla geamului a devenit din ce în ce mai clară și mai luminoasă, ca și când s-ar fi văzut pe ecranul unui televizor. Cerul de deasupra lui s-a întunecat brusc, acoperit de un plafon opac de culoarea cafelei cu lapte, din care coborau niște stalactite scurte și boante, aranjate într-un model regulat. Undeva la mijloc, pe o porțiune din care stalactitele lipseau, a distins, pentru o fracțiune de secundă, o inscripție imensă. Ar fi zis că era un număr, poate șaptesprezece, poate optsprezece, dar, în viteza cu care s-a întâmplat totul, nu putea fi sigur. Apoi, brusc, a auzit cum viața îi părăsește corpul, cu un fâsâit, ca aerul ce se înghesuie să iasă dintr-un balon găurit, și asta a fost tot. Domnului Amada nu-i era clar cum se va întâmpla, dar știa că nu mai are de trăit mai mult de o oră.
În fața unei astfel de informații, reacțiile pot fi diverse: unii dintre noi am paraliza și ne-am găsi incapabili de vreo acțiune, alții ar încerca să fugă, sperând să poată scăpa inevitabilului, colericii s-ar lăsa pradă furiei, pe care și-ar vărsa-o în stânga și-n dreapta, alții, mai practici, s-ar grăbi să-și pună ordine în afacerile lumești, cei mai mulți am vrea să-i mai auzim o dată pe cei dragi, să le spunem, poate, ceva ce am tot amânat sau pentru care n-am avut destul curaj. Domnul Amada își iubea traiul tihnit de la bătrânețe și nu era deloc pregătit să moară. Deși nu fusese niciodată vreun luptător, s-a hotărât să nu se dea bătut.
Firește, primul impuls a fost să fugă. Viziunea îi indicase că moartea ar veni de sus, și atunci s-ar fi putut ascunde undeva în subteran, poate într-o stație de metrou, dar nu era niciuna în apropiere și, în plus, claustrofob fiind, metroul era ultimul loc în care și-ar fi dorit să moară, în cazul foarte probabil în care lucrurile n-ar fi mers bine. Nu, nu se putea ca tocmai el să cadă în capcană și să creadă că poate scăpa. Trebuia să accepte situația și să profite la maximum de timpul scurt pe care-l mai avea la dispoziție.
A înconjurat camera de câteva zeci de ori. Mersul îl ajuta să se concentreze, iar mintea îi lucra febril. Stârnit de pașii bătrânului, un gândac de bucătărie a ieșit dintr-o crăpătură a podelei și a traversat camera în zig-zag, ca un bețiv, spre o altă ascunzătoare. În mod normal, l-ar fi vânat cu un papuc sau un ziar, dar acum avea altele pe cap. Curând, a obosit și a revenit în fața ferestrei. Fulgii mari își încheiau lungul drum dn mijlocul norilor cenușii de deasupra pe sticla geamului sau pe pervaz, unde se topeau și deveneau mici picături de apă. Printre cei doi pini din curte se vedea gardul de bambus al casei de alături și a început să mediteze la cei trei prieteni ai iernii[1]. Cu toată hotărârea sa, fusese cuprins de resemnare, când ideea i-a venit pe neașteptate, ca o scânteie electrică în întuneric: nu avea decât să se transforme într-un greiere de zăpadă!
[1] Pinul, bambusul și caisul japonez sunt cele trei plante care își păstrează frunzișul iarna, dând naștere unei simbolistici artistice și religioase în cultura orientală. (n.a.)
Fragment din volumul Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea, Editura Nemira, Colecția n’autor, 2022