::: AUDIO :::
::: TXT :::
Gabriel Chifu
Ploaia de trei sute de zile
Sfârșitul poveștii și al acestei lumi ficționale
După ce nava uriașă, fantomatică și tăcută, misterioasă și prea puțin verosimilă se puse în mișcare, croindu-și drum prin apele învolburate, și se îndepărtă, pierzându-se dincolo de linia orizontului, după ce, în noaptea următoare, într-o soluție dincolo de puterea de cuprindere a minții omenești, casa de pe țărm se preschimbă în corabie și, plutind pe ape, se duse hăt, departe, unde tâcul e altul decât pe pământ, se duse purtându-i pe cei șase salvați în pântecul ei, aici, pe țărmul mării, ploaia își pierdu înverșunarea smintită și ucigătoare și se întoarse la ceea ce fusese vreme de trei sute de zile: o ploaie monotonă și suferibilă, slabă, care curând se și opri.
Întunericul se risipi și se iviră, în fine, zorii. Caramia, stătea acum sub ape și peste întinderea acvatică în fine răsări soarele.
Dar, departe de locul acela, și anume la marginea de nord-est a țării, într-un sătuc uitat de lume, una dintre puținele așezări care scăpaseră de prăpăd, căci era chiar pe graniță, se petrecu alt eveniment meteorologic (sau, poate, metafizic!), care se dovedi hotărâtor pentru soarta Caramiei și pentru deznodământul acestei desfășurări epice: în cătunul acela se porni vântul, un vânt nemaiîntâlnit de puternic.
La început, oamenii din neînsemnata localitate unde se stârni vântul doar se mirară de forța lui, iar copiii se bucurară de el, căci vântul suflă atât de tare încât îl luă pe sus pe unul dintre ei și-l mână prin văzduh, ușor, parcă ar fi fost o pasăre. Pe copil îl chema Cassian și, într-adevăr, el zbură prin văzduh ca o pasăre mare și neasemuită.
Ceea ce nu știură și nici nu bănuiră sătenii aceia fu faptul că vântul care se iscase nu era unul obișnuit, ci era unul străin de lumea lor, venea din afara Caramiei și chiar din afara acestei povești.
Apoi vântul nelumesc se înrăi, bătu neîndurător și bezmetic, se preschimbă într-o furtună distrugătoare. Vântul prinse să smulgă pomii din rădăcini, și acoperișurile caselor, și, vai, smulse din temelii biserica veche de piatră a satului, care fu ridicată de la pământ și începu să plutească prin aer clătindu-se ca beată, până se pierdu în zare.
Când văzură toate astea, sătenilor le fu limpede că e de rău și că nisipul din clepsidră se terminase pentru ei.
Într-adevăr, vântul își desăvârși lucrarea și foarte repede mărunta așezare fu ștearsă de pe fața pământului.
Vântul nimicitor căpătă și mai mari puteri, se întinse și coborî spre sud, cuprinzând fatal și definitiv întreaga Caramie.
Sub suflarea lui, ființe și lucruri se sfărâmară, se destrămară, se risipiră, inconsistente, parcă ar fi fost făcute din nisip. Astfel pieriră case mărunte și edificii magnifice construite din granit, din marmură, din beton, din oțel și din sticlă, pieriră animale și plante, pieriră oameni mărunți și oameni iluștri, pieriră ticăloși și sfinți, pieriră oameni necunoscuți și oameni apropiați nouă din această narațiune. Pieriră sub vântul nelumesc.
Localitate după localitate, sate și orașe, chiar și capitala, nesăbuitul oraș Z., apele cele mari care înecaseră țara, nimic nu stătu în calea furtunii, totul fu zdrobit, năruit, mistuit, spulberat, până când din lumea aceasta impură, reală sau ficțională, nu mai rămaseră decât pulbere, și frânturi de propoziții, și praf de cuvinte.
(Fragment din romanul Ploaia de trei sute de zile, Editura Cartea Românească, 2017)