::: AUDIO :::
::: TXT :::
Moni Stănilă Ale noastre dintru ale noastre Sigur că mi se face și mie de multe ori frică, mai ales după câte o prostie, că păcatul e ruptură de aici se vede, din frica asta care îmi strânge sufletul ca un deget prins la ușă și atunci nu vreau să dorm. În somnul adânc uit de mine și unde ești Tu mă întreb. Uit exact ruptura pe care am provocat-o cu o seară înainte. Ca și cum pun receptorul, dar vreau în continuare să-mi sune în urechi o voce din capătul celălalt. Mai găsesc atâta forță a doua zi încât să fac un nod: pocăință și un minut de rugăciune sinceră, efect de super glue pe relația mea mică față în față cu dragostea Ta mare. Am înțeles că am îmbătrânit în ziua în care nu am mai putut să port maiouri de vară, din care mâinile să pară la fel de puternice, frumoase. Și am știut că te-am dezamăgit când am crezut că sunt mai bună decât alții. Fără să mă uit sincer la tot ce am făcut de-a lungul zilelor. Doar la ce nu am făcut. Ca și când nefacerea ar fi vreo vai de sufletul ei de victorie. Ce am făcut am spovedit și-am șters și nu m-am ridicat a doua zi mai puternică. Am folosit spovedania ca pe un duș în zilele toride, când te speli de toată transpirația doar ca să transpiri iar. Niciodată nu m-am gândit la tine ca la cineva cu care să stau față în față sau alături. Pur și simplu nu mi-a trecut așa ceva prin minte. Când te văd sau te chem, închid ochii și știu că ești aici, înăuntru, spun și lovesc ușor cu unghiile osul stern care de doi ani pocnește și mă doare în fiecare dimineață. Nici la mușchiul căruia îi spun inimă nu m-am gândit vreodată ca la ceva pe care aș putea să-l cuprind în palme și să-l așez pe noptieră înainte de culcare. 8. Ce pot face cu o inimă care se sperie când vede culori, m-am întrebat și-am apăsat-o cu podul palmei, cum fac de fiecare dată când dă în gol ca lanțul de la bicicleta veche - avea nevoie de un picior hotărât ca să pompeze nimic în loc de sânge. Ce pot face cu o inimă care lucrează independent de mine, mă întreb și-mi acopăr urechile cu podul palmei. Zile mici, înghesuite în jurul plapumei. Știu gesturile unor oameni care nu m-au văzut niciodată la fel de precis cum știu că luftatul duce la un grad mai mare de uzură. Când aceeași culoare se suprapune până la stridență, închid ochii și spun alb alb alb, dar lumina strecoară prin pleoape un ton vișiniu peste negru. 38. Iubesc pădurea pentru că fiecare copac își știe locul lui și sunt microbistă pentru că în lupta pentru cupă nu curge sânge. Orice pentru liniște, pentru frumusețe, pentru supernovele curților noastre: câinii grași și bătrâni care știu că trebuie să muște doar atunci când cineva le calcă pământul. Tatăl meu are un dulău care mergea în curțile altora să le bată câinii. Pentru el lumea a devenit mai tristă, a trebuit să-l legăm, să-l ținem în lanț, să-l învățăm că pământul lui e doar până la capătul grădinii. O grădină 9 / 1 câine nou. O lecție de istorie care se învață ușor. Dreptatea aparține stăpânului curții. În curtea mea am dreptate. În curtea mea am un câine. Câinele meu e - sau poate fi - rău. În curtea mea nu poate intra nimeni călare pe tancuri. Despre asta ar fi trebuit să știm încă din epoca de piatră. Un stejar bătrân stă lipit de cer și nu îl poate mișca nici un vânt. E frumos, e nemișcat, e pe pământul lui. 46. E și vina părinților că și-au crescut copiii, i-au făcut mari și frumoși și puternici, i-au învățat să meargă / să vorbească/ să ucidă, i-au învățat să se apere / să lupte / să moară. E și vina părinților. Că nu și-au ținut copiii mici, că i-au lăsat să crească, doar la asta mă pot gândi când văd băieții ruși acoperindu-și urechile, plângând, mințind că nu știu ce caută în Ucraina. Ca în cântecul din copilăria mea comunistă: o lume minunată în care vor trăi numai copii. Așa ar putea să fie când vom decide să nu ne mai creștem copiii. dar au crescut mari și au făcut la rândul lor alți copii care au făcut la rândul lor alți copii și care au crescut ca părinții lor mari așa am învățat eu despre război copii care cresc și care fac copii și care dintr-o dată uită de copii apoi împart lumea între copiii noștri și copiii lor, copiii care pot fi suprimați.
(Fragment din volumul Ale noastre dintru ale noastre, Casa de Editura Max Blecher, 2020, și din volumul Ofsaid, Nemira, 2022)