::: AUDIO :::
::: TXT :::
Octavian Soviany Un păstoraș din Ardeni Povestea dansatorului neobosit Ne-am așezat pe iarba verde și mătăsoasă, eu mi-am aprins pipa, iar Julien a început să istorisească: - Domnule, se cuvine să știți că locurile astea, cu toate pădurile din împrejurimi, au fost multă vreme în stăpânirea conților de Rethel, încă de pe timpul lui Richelieu. Pe dealul de peste Aisne se înălța odinioară castelul lor, din care în ziua de astăzi n-au mai rămas decât niște ziduri năruite și afumate, ce se spune că nu e bine să fie cercetate prea din apropiere. Multe se vor fi petrecut între pereții acelui castel, mai ales pe vremea celui de-al patrulea conte de Rethel, monseniorul Maximilien, care fusese poreclit dansatorul neobosit și care era - după câte se vorbea pe vremea aceea - oleacă cimotie cu diavolul. - De unde și până unde? - Cu toate că era probabil trecut binișor de șaptezeci de ani - nimeni nu-i știa vârsta adevărată, dar bătrânii îl pomeniseră acolo încă de vremea când fuseseră flăcăi - contele se ținea încă verde, avea o putere neobișnuită și - mai cu seamă - era cel mai iscusit dansator care fusese văzut vreodată prin părțile noastre. Avea obiceiul ca o dată pe lună, întotdeauna într-o seară cu lună plină, să dea la castel o mare petrecere, la care erau poftiți toți flăcăii și toate fetele de prin împrejurimi. Și pentru ca să le fie mai lesne de ajuns la sălașul lui, tot seniorul Maximilien a dat poruncă să se zidească, taman în locul unde ne aflăm noi acum, un pod peste Aisne. După ce își ospăta musafirii cu mâncare și băutură, al patrulea conte de Rethel îi poftea la dans, făgăduindu-le o sută de ludovici de aur celor care vor izbuti să danseze fără încetare până când avea să se crape de ziuă. Nimeni nu reușea însă să țină pasul cu seniorul Maximilien și toți dansatorii plecau de la castel rușinați și morți aproape de oboseală, în vreme ce contele ieșea de fiecare învingător, iar zorile îl găseau cu puterile încă proaspete, gata să se ia la o nouă întrecere. Unii puneau vigoarea neobișnuită a seniorului de Rethel pe seama faptului că acesta era născut fără splină, alții șopteau, dar numai cu mare fereală, că taina dansatorului neobosit era alta: de câteva ori pe an contele obișnuia să se îmbăieze în sânge de copil până în șapte ani, iar în povestea asta exista poate și un grăunte de adevăr, de vreme ce, an de an de an, din satele de prin preajmă se întâmpla să dispară câțiva copii. Cu vremea, zvonurile astea au ajuns până la urechile regelui, care, și pentru că avea niște pricini mai vechi cu familia contelui, ce era de soiul ei buiacă și răzvrătită, a trimis la Rethel un inchizitor. Acesta a stat de vorbă cu oamenii, i-a adus la cunoștință regelui cele aflate, iar suveranul le-a poruncit unor soldați să-l prindă pe seniorul Maximilien și să-l ducă neîntârziat la Paris pentru judecată. Contele însă a prins de veste la timp că îl paște primejdia și a dispărut fără urmă. Castelul, ajuns pe mâinile unor rubedenii, a căzut în paragină, iar în legătură cu podul s-au iscat o sumedenie de povești. Se spunea că e bântuit de năluca celui de-al patrulea conte de Rethel, care se arată acolo de cum se lasă întunericul și îi poftește să se întreacă la dans cu dânsul pe toți cei care au nesăbuința să treacă pe acolo la vreme de seară. Unul dintre aceștia a fost bunuțul lui taica mare, Pierre Lenormand. Era într-o seară de sâmbătă când străbunul meu a poposit în cârciuma satului, unde se adunau, potrivit obiceiului, gospodarii cei mai de seamă după o săptămână de muncă, la un sfat și la o înghițitură de vin. Și s-a întâmplat ca în seara aceea cineva să-și aducă aminte de poveștile despre năluca monseniorului Maximilien, care li se arătase celor ce îndrăzniseră, cu vreme în urmă, să treacă podul pe întuneric. - Palavre! Scorneli de-ale babelor! - făcu el în cele din urmă. Sunt în stare să pun rămășag că oi trece chiar în noaptea asta podul seniorului, fără să mi se clintească nici măcar un fir de păr de pe cap și nici măcar un vârf de unghie! - Care va să zică, vrei să spui că ție nu ți-i frică de Aghiuță? - Am io armele mele. Și Pierre Lenormand le arătă tovarășilor săi de vorbă și de pahar cruciulița pe care o purta la gât, adăugând: - Cruciulița asta, pe care mi-a dăruit-o nașa mea la botez, a fost sfințită la Muntele Saint-Michel și mă apară de toate bozgoanele și de toate blestemățiile. - Parcă vreo făptură omenească se poate pune cu Aghiuță… făcu o voce neîncrezătoare. - Ei, ce spuneți? Țineți rămășagul? - Pe ce? - Pe o vadră de vin. Trei dintre voi să mă însoțească până la pod, ca să se convingă cu ochii lor că nu umblu cu cioara vopsită. Sau vă e frică? - Nouă? - se umflară în pene câțiva flăcăi, pe care vinul tare al cârciumarului îi făcuse mai îndrăzneți decât de obicei. După ce au mai deșertat câteva carafe de vin, bunuțul lui taica mare și tovarășii săi se hotărâră s-o pornească spre pod. Îmbărbătați de credința lui Pierre Lenormand, de vinul care le încălzea sângele și le întuneca judecata, ținuseră cu toții să-l însoțească pe străbunul meu până la pod și să se încredințeze cu ochii lor că poveștile despre năluca dansatorului neobosit erau doar scorneli. Se potrivise să fie o noapte cu lună plină, iar afară era lumină ca ziua.
(fragment din romanul în curs de apariție Un păstoraș din Ardeni)