:: AUDIO :::
::: TXT :::
Andrei Mocuța
Transfer
Despărţirea de Viena ne dă fiori la propriu (frigul) şi la figurat (fiorii Florenţei, care intră în orizontul nostru de aşteptare şi nerăbdare). Traversarea Austriei muntoase, spre sud, ne oferă, din goana autocarului, privelişti calme şi curate, cu munţi pierduţi în ceaţa după-amiezii şi cu păduri din care verdele s-a retras în seve adânci. Improvizăm o gustare într-o parcare curată în care bate crivăţul şi bântuie ceţurile. Mâna ne îngheaţă pe briceag, mai avem merinde de acasă. Înghiţim pe nemestecate, renunţăm repede la conservele prea reci (era să zic sarmalele, senzaţia e aceeaşi).
Ne refugiem cu sandviciurile în mână într-o cabină telefonică unde avem timp să iscodim cu privirea popasul alpin, înzestrat cu tot ce-i trebuie turistului cu bani. Ne ajung la urechi strigătele adolescenţilor cu veselia lor împieliţată şi parcă plutim într-un mic submarin care explorează, în lumina crepusculară, teritorii ciudate. Ochii tatălui meu sunt umezi de emoţie şi ciudă. Mușcă din sandvici, mestecă gânditor și îmi spune pe neașteptate:
– Voi avea vreodată parte de o călătorie tihnită, normală în care să pot deschide uşa unui hotel sau a unui restaurant fără groaza apăsătoare a bugetului auster?
Într-un asemenea moment eşti gata să renunţi la tot şi să te revolţi. Doar că revolta lui melancolică şi imaginară străbate pragul dintre două lumi ale aceleiaşi civilizaţii. Pentru că trecerea pe teritoriul Italiei, patria artei antice şi medievale, s-a făcut pe nesimţite, iar la următorul popas nocturn aveam să simţim diferenţa de temperatură şi de temperament a gintei latine. Ginta „latrină” – aveam să glumim în puterea nopţii, în apropierea toaletelor neîngrijite şi nesupravegheate care semănau cu cele de pe meleagurile noastre.
Odată cu ivirea zorilor, vedem primele imagini ale Toscanei. Suntem într-un ţinut de câmpie şi coline, plin de burguri cu case înghesuite. După ce-i vom fi parcurs casele şi căsuţele, drumurile şi potecile, plajele şi zonele colinare împădurite, plantaţiile, aluviunile, străzile şi străduţele, casele de copii sau coloniile de bambini, palatele de-mpăraţi romani, basmele cu foști şi actuali eroi întreprinzători, mlaştinile şi taberele militare operaţionale; spăşiți, cu ghetele ferfeniţă, ne vom întoarce la poalele vulcanului, spre a citi – suspinând un pic pre limba toscană – avertismentul dantesc:
„Lăsați orice speranță, voi cei care intrați!”
La periferia Florenţei avem prima tresărire. Deschidem ochii, treziți de foiala din jur la vederea unui castel iluminat pe o colină. Tata, însă, îmi face semn să privesc iute în altă parte. Încă buimac, pe zidul de piatră al unei case zăresc o inscripţie cu litere de-o şchioapă: L’anima è naturalmente pagana.
Nu realizez în primul moment ceea ce văd, dar în buimăceala matinală mă simt deodată inundat de emoţie, de ecoul micii descoperiri: „sufletul e în mod firesc păgân”. Cum ar reacționa oare Cioran dacă ar ști că preceptul lui a ajuns subiect al vandalismului stradal, inscripționat cu graffiti? Îmi caut nerăbdător carnetul de notiţe. Cum să scap un asemenea moment?
(Fragment din romanul Transfer, în curs de apariție la Editura Humanitas)