::: AUDIO :::
::: TXT :::
Andrei Ruse
Despre tristețea femeilor frumoase
Fata care picta chipuri
În ziua în care a murit maică-sa, Luiza avea nouă ani.
Când s-a trezit dimineața și n-a găsit-o mișunând prin casă – nu era nicio lumină aprinsă și nici în bucătărie nu mirosea a cafea, ca de obicei –, a crezut doar că se odihnește mai mult. Așa cum mai obișnuia să lenevească uneori, chiar și spre după-masă, în special în zilele de după citostatice, iar atunci Luiza își făcea singură micul dejun și pachetul pentru școală.
A deschis ușa din dormitor numai ca s-o vadă. Nu i-a sesizat absența respirației și nici liniștea din jur nu a convins-o de vreo nenorocire. Oricum, în mintea ei de copilă, moartea nu putea fi încă definită.
Și-a văzut de ale ei în mod obișnuit. A mâncat și și-a pregătit sandvișurile, și-a făcut un duș scurt, s-a îmbrăcat, și-a aranjat cărțile și caietele în ghiozdan, totul cât mai silențios, ca nu cumva să o trezească. Se plimba prin casă pe vârfuri și mișca foarte atentă orice obiect pe care îl atingea, să nu provoace vreun sunet discordant.
Înainte să plece, a mai trecut o dată pe la ea. I-a sărutat fruntea suspect de uscată și i-a mângâiat încet chipul palid pentru câteva secunde. Răceala trupului maică-sii i-a dat de bănuit că ceva nu era în regulă, însă tot nu putea înțelege.
De cum a închis ușa, cât a putut de ușor, a început să se gândească numai la asta, întrebându-se dacă a făcut bine că a plecat și lăsat-o așa, de izbeliște. Dacă nu trebuia să mai aștepte sau dacă n-ar fi fost mai potrivit să-i lase un ceai fierbinte pe noptieră, cum știa că îi place. O sumedenie de gânduri și întrebări au început să năvălească în mintea Luizei, făcând-o să se simtă groaznic de vinovată.
Drumul până la școală a fost un calvar. Aglomerația matinală și vremea mohorâtă de toamnă, întunecoasă, au adâncit și mai mult neliniștea care o cuprinsese și care creștea în ea ca o plantă agățătoare.
Apoi, în clasă, i s-a părut că ar face o mare boacănă dacă ar întreba pe vreunul dintre colegi sau chiar dintre profesori cum recunoști când un om a murit. I s-a părut că toți ar râde de ea, chiar și Ana, prietena și colega ei de bancă, care uneori putea să fie o scorpie și o gură-spartă. „Cum, proasto, tu, ai lăsat-o pe maică-ta moartă acasă?”
Și dacă totul fusese numai închipuirea ei de copil speriat? S-ar învoi degeaba, s-a gândit, ar crea o agitație de nedescris, ca a doua zi cu toții să afle într-un fel sau altul ce s-a întâmplat și s-o știe drept Luiza-care-a-crezut-că-maică-sa-a-murit-doar-pentru-că-a-dormit-un-pic-mai-mult. Apoi șicanele care ar fi urmat pe seama acestei povești, șușotelile aspre sau glumele aparent nevinovate, dar tăioase, care oricum aveau loc și fără un motiv serios ca acesta.
Însă dacă, într-adevăr, se întâmplase ceva tragic? Ar fi devenit în ochii tuturor Luiza-care-a-rămas-orfană și s-ar fi simțit mereu ca și cum n-ar fi avut un picior sau o mână. Săraca-Luiza, i-ar fi spus probabil toți, ferindu-se de nefericirea ei, pe care n-ar fi putut-o înțelege.
Așa că a preferat să tacă ore întregi și să aștepte până să ajungă din nou acasă, sperând că totul are să fie în regulă. Deși în mintea ei naivă, fără să conștientizeze, era tot mai sigură de ceea ce se întâmplase de fapt.
Minutele s-au scurs greoi, apăsătoare la început, – dacă a-i întreba-o, Luiza nu-și amintește nimic din orele din ziua aceea –, pauzele au trecut ca adevărate secole, iar chiotele și larma copiilor, de obicei pline de viață, i-au părut ca un zgomot nefiresc și toxic. Apoi, când programul aproape se termina, totul a devenit mult prea rapid, de parcă timpul scăpase de sub control.
Cuvintele de la revedere au devenit foșnete, iar sunetele din jur, tot mai înfundate.
Chiar și autobuzul a venit imediat, iar Luiza nu a găsit nicio scuză să nu-l ia și să aștepte altul. Nu era nici măcar aglomerat, cum se mai întâmpla la ora aceea. Câteva clipe a rămas în afara lui, privind în gol către ușa deschisă. Călătorii o săgetau cu priviri urâcioase, pentru că afară era frig și ar fi vrut ca ușile să se închidă numaidecât. Însă un clește invizibil îi strângea pieptul Luizei pe interior și nu o lăsa să respire cum trebuie și nici să gândească.
Din stație și până la bloc aproape că a alergat. Nu a mai avut răbdare să aștepte liftul și a urcat imediat până la doi, câte două-trei trepte deodată. Apoi, în fața ușii, s-a blocat iar. Din nou nu putea trage aer în piept și picioarele i se înmuiaseră. Planta agățătoare dinăuntru îi crescuse până la gât și o sufoca.
A descuiat într-un final, a apăsat clanța și a așteptat o minune. Însă în casă era liniște și totul părea înțepenit, de parcă nici măcar un fir de praf nu se putea ridica în aer.
Maică-sa era tot în dormitor, parcă mai rece, parcă mai slăbită, greoaie – a observat asta când a încercat să o ridice –, cu tenul mai supt și mai albicios. A luat-o în brațe și a strâns-o, sperând încă o dată că este numai un somn foarte adânc. Dar maică-sa, măcinată de boală, o pregătise și-i spusese că din moarte nimeni nu se mai trezește vreodată. Îi explicase că atunci când se va întâmpla asta, să nu fie tristă și să nu plângă, căci ea va merge într-un loc mai bun, lipsit de dureri, și o va veghea de acolo toată viața și o va aștepta. Iar Luiza nu era tristă și nici nu plângea pentru că încă nu pricepea ce urmează să se întâmple mai departe.
Grija ei mai mare era că trebuia să-l sune pe unchiul Valeriu, așa cum fusese învățată să procedeze. Însă când a ridicat receptorul telefonului din furcă și a auzit țiuitul tonului, s-a gândit că nu se cuvine să primească pe cineva, fie și pe unchiul Valeriu, cu maică-sa în felul neîngrijit în care arăta. S-a gândit că trebuie să o îmbrace frumos, să-i schimbe pijamelele în haine elegante și să o aranjeze cât de cât.
A dezbrăcat-o cu migală – i s-a făcut jenă de goliciunea maică-sii și mai mult umbla cu ochii închiși în jurul ei, ca și când aceasta ar fi putut s-o vadă –, a spălat-o cu săpunul de lavandă, a clătit-o cu un prosop umed și a șters-o apoi cu un altul uscat. I-a dat cu parfum ei preferat în jurul tâmplelor și a încheieturilor, așa cum știa că se face, apoi i-a ales rochia ei neagră, pe care o îmbrăca doar la evenimente speciale. S-a gândit că și moartea ei e un astfel de moment important.
Mai bine de o oră a tot aranjat-o, chinuindu-se să o ridice și să o tot mute de pe o parte pe alta a patului. Apoi a făcut ordine în dormitorul ei și în toată casa. A pus fiecare lucrușor la locul lui, a dat cu aspiratorul, a șters praful, a curățat și a spălat geamurile, vasele, a dus gunoiul, a aerisit, a udat florile, a lustruit până și gresia și faianța din bucătărie și din baie și a spălat și câteva haine în cadă, ale maică-sii mai ales, pe care le-a întins la uscat pe balcon.
Totul trebuia să fie pus la punct, era de la sine înțeles, chiar dacă nu știa de ce. Și făcea toate lucrurile fără să se gândească la ceva anume, era absentă și fredona încontinuu în cap câteva din melodiile ei preferate, schimbându-le versurile după cum îi părea că sună mai bine.
Când a terminat, afară deja se întunecase și Luiza a decis atunci să-l sune pe unchiul Valeriu următoarea zi, să nu-l deranjeze așa târziu. De fapt, evita cât putea de mult întâlnirea. Nu-i plăcea de niciun fel de fratele maică-sii. Îl considera un bădăran necioplit, care vorbea mereu urât, duhnea de la o poștă a băutură și se comporta oribil, mai ales cu ea.
O dată chiar, cu câțiva ani în urmă, când era numai ea cu el în bucătărie, Valeriu a pipăit-o într-un mod în care o deranjase. Deși era mult prea mică atunci să distingă între felurile de atingeri ale oamenilor, s-a speriat de felul în care mâna lui uriașă o apucase de fund, iar cu vârfurile degetelor o apăsase între picioare, acolo unde nimeni nu o atinsese vreodată. Purta doar o rochiță subțire de vară în ziua aceea, astfel încât senzația a fost că o pipăise direct pe piele.
„Mai stai un pic, mai stai”, i-a zis el rânjind, roșu la față și puțind a alcool, dar ea a fugit imediat din bucătărie și s-a ascuns în camera ei. Era nesigură de ceea ce se petrecuse. Simțea o jenă care o copleșea și pentru care nu găsea nicio justificare. Nu a avut niciodată curajul să spună cuiva despre asta, nici măcar mică-sii, nici atunci și nici mai târziu, căci rușinea era tot mai mare, iar de fiecare dacă când își amintea scena, trăia acea atingere incomodă din nou și-și strângea pulpele, temătoare.
Îi era frică să-l sune și mai ales, singură fiind acum, fără niciun refugiu, îi era groază ca lucrurile să nu se repete. Așa că a decis să dea de el a doua zi, după ce urma să vină de la școală, cât măcar era încă lumină afară.
A căutat într-o agendă veche pe care maică-sa o păstra într-un sertar din bibliotecă numărul lui taică-su, despre care nimeni nu mai auzise de ani zile. Nu avea amintiri legate de el, iar chipul său îl știa numai din câteva fotografii vechi în care arăta fericit, alături de o femeie pe care părea s-o iubească și ea să-l îndrăgească la fel de mult. Nu a înțeles niciodată de ce plecase, fără măcar s-o cunoască, și nici nu primise vreodată o explicație lămuritoare. Poza cu el și cu maică-sa, însărcinată, pe canapeaua din sufrageria care rămăsese neschimbată până astăzi, în care cei doi tineri zâmbeau, o bucura și o intriga în aceeași măsură.
A găsit în agenda veche numărul de telefon al unui Victor, numele tatălui ei, l-a format cu teamă și a așteptat minute bune, fără niciun folos, căci nici măcar nu suna în partea cealaltă.
S-a întins obosită lângă femeia moartă și a stat lipită de ea câteva minute bune. Ar fi vrut să-i spună cât de frumoasă e încă, și așa, nemișcată. Și atunci și-a dat seama că nu o fardase. Nici nu știa cum să facă, caci maică-sa nu o lăsase niciodată să se atingă de trusele ei, spunându-i că e prea mică pentru a se machia. Iar să cotrobăie acum în intimitatea sertarelor ei, printre zecile de creme și farduri, i s-a părut un gest vulgar.
A sărit din pat și s-a dus imediat în camera ei să-și ia acuarelele și cele două pensule pe care le folosea la orele de desen, la care iubea să meargă uneori după școală. Și-a luat și paleta de lemn, pe care a început repede să pună culori, și un pahar cu apă, în care să-și înmoaie pensulele. Le-a așezat pe toate pe un scaun, la marginea patului maică-sii, și a început, foarte delicat, să o picteze.
Până spre miezul nopții – oră la care ar fi trebuit să doarmă demult –, Luiza i-a făcut un chip de gheișă. De vreo patru ori a trebuit să încerce, până să-i iasă bine. Până a învățat câtă culoare să pună și câtă apă să amestece. Până a văzut cât trebuie să înmoaie și să întindă culorile cu pensula, cât să-i intre în toți porii. Până a lăsat albul să se usuce, ca abia apoi să-i contureze buzele, obrajii și conturul ochilor, fără ca o culoare să se amestece cu alta.
Iar când a terminat, maică-sa a schițat un zâmbet.
„Arăți ca o zână!” și Luiza i-a sărit în brațe, s-o îmbrățișeze.
„Te cred, iubita mea”, i-a răspuns ea, miscându-și încet buzele. Corpul îi era inert și rece, avea ochii închiși, fața împietrită, însă odată pictată, gura îi inviase. Avea o voce de un calm pe care Luiza nu-l auzise demult. „Îmi pare foarte rău că nu pot să văd. Și să te văd.”
„Ai încredere, mami, te-am făcut foarte foarte frumoasă.”
„Nu am nicio îndoială, dragostea mea… Dar tu cum ești, ești bine? Spune-mi, cât timp a trecut?”
Luiza a tăcut un timp, rușinată, neștiind cum să-i explice ziua care tocmai trecuse.
„Este ok”, a încercat maică-sa să o liniștească. „Înțeleg că nu ți-e ușor.”
„A trecut doar o zi, dar să știi că eu… Eu nu mi-am dat seama la început ca ai murit, iartă-mă. Iartă-mă! Cred că s-a întâmplat azi-noapte sau poate chiar de dimineață, eu am crezut doar că dormi mai mult, că ești iar obosită și te dor toate și te-am lăsat în pace și am mers la școală.”
„Of, nu te învinovăți, iubita mea, nu aveai cum să știi.”
„Ba trebuia să nu te las singură.”
„Ai făcut foarte bine că te-ai dus la școală și că nu te-ai precipitat.”
„Mi-e frică, mami.”
„Nu trebuie să-ți fie.”
„Dar mi-e. Pentru că în curând nu o să te mai văd niciodată și n-am să pot să mai vorbesc cu tine. N-o să mă mai asculte nimeni și n-o să mai aibă nimeni grijă de mine. Dar… mi-e frică mai ales de ce o să se întâmple mai departe.”
„Toate lucrurile se vor aranja, ai să vezi. Am avut grijă de asta, știind că va veni această clipă.”
„Dar voi mai avea camera mea? Va trebui să mă mut, nu? Voi putea să-mi iau toate hainele și toate păpușile? Va trebui să aleg din ele? Nu vreau să aleg din ele, pentru că le iubesc pe toate, dar dacă nu voi avea o cameră la fel de mare? Voi putea să mă mai duc la cursurile de desen? Mă va mai duce cineva vreodată la teatru? Voi fi lăsată să adorm cu lumina de la veioză aprinsă, pentru că mi-e frică de întuneric? Îmi va mai citi cineva povești seara, înainte de culcare, când afară e furtună și știi că mi se face frică de tunete? Și îmi va mai lua cineva pantofi cu un număr mai mare la dreptul, știind defectul meu la picior?”
„Toate, toate astea se vor rezolva, dragostea mea. Trebuie să crezi asta. Ușor, pe rând. Va fi un nou început, nu trebuie să-ți fie frică de schimbare. Ești un copil atât de cuminte și de ascultător, pe care oricine îl va iubi, ai să vezi.”
„Și chiar dacă nu l-am cunoscut, mi-aș fi dorit să-l știu acum pe tata lângă mine. Oricum ar fi fost.”
Și Luiza s-a lipit din nou de maică-sa și a povestit cu ea despre temerile ei și despre ziua care trecuse și cât de stingher se simțise, fără s-o mai știe alături. În câteva ore a adormit, liniștită, îmbrățișând-o.
Dimineață, când s-a trezit, lucrurile reveniseră la normal și trupul maică-sii era din nou inert și greu. Iar buzele erau tari și parcă lipite, fără să poată rosti vreun cuvânt.
Când s-a luminat bine, a observat că machiajul pictat se stricase. Culorile uscate, care cu câteva ore înainte fuseseră netede și îi acoperiseră toată pielea, se crăpaseră acum și lăsaseră firicele de goluri pe aproape toată fața, în special în zona ridurilor de lângă ochi și din jurul gurii. Acuarelele erau șterse și mult mai fade, pierzându-și din strălucirea și consistența inițială. Pielea femeii i se întărise și i se deshidratase și mai mult, căpătând o culoare ușor gălbuie, nenaturală. Iar în dormitor era un miros subtil de aer stătut și înecăcios.
După ce s-a întors de la școală, maică-sa arăta și mai rău, așa că Luiza a luat de la capăt întreg procesul: a dezbrăcat-o și a spălat-o din nou, ca să miroasă iar bine, a parfumat-o și a îmbrăcat-o în rochia ei neagră, a făcut iar ordine prin casă și a aerisit toate camerele, apoi vreo două ore, cu migală, i-a pictat din nou fața ca o gheișă, și i-a ieșit mult mai bine decât în noaptea precedentă. Iar maică-sa a putut vorbi iarăși.
„Arăți iar frumoasă, mamă…”
„Să nu-ți fie frică, iubita mea. Corpul meu nu mai are viață. Inima mi s-a oprit demult, sângele nu îmi mai curge înăuntrul meu și ușor-ușor fiecare parte din mine, fiecare mușchi, fiecare organ, pielea, totul se va strânge și va începe să moară. Tu nu trebuie să te sperii. Așa este ordinea firească a lucrurilor.”
„Dar te-am făcut iarăși o zână…”
„Da, dragostea mea, te cred… Te cred. Însă în fiecare zi va fi mai rău. Și tot mai rău.”
„Atunci în fiecare zi te voi picta din nou și din nou, mai bine și mai bine”, i-a răspuns Luiza, entuziasmată.
„Nu, iubita mea, nu. Tu nu trebuie să faci asta, pentru că în curând lucrurile nu vor fi așa de ușoare ca acum. Trupul mi se va dezțepeni din moarte și se va înmuia, iar carnea va începe să se lase. Va fi tot mai închisă și mai brună și va începe să miroasă, tu nu trebuie să vezi asta. Și nimeni nu trebuie să mă vadă așa. E bine să mă știi încă frumoasă. Și oamenii care vor veni, la fel. N-ai să poți să ascunzi moartea mea. Eu trebuie să plec și tu trebuie îți vezi de viața ta aici fără mine. Oricât de greu ar fi la început, oricât de insuportabilă îți pare schimbarea.”
„Dar nu vreau…”
„Ai să te obișnuiești, ai să vezi, dragostea mea. Orice lucru în viața asta trece. Niciodată să nu te agăți de lucrurile omenești, pentru că ele sunt vremelnice. Să te bucuri de tot ce ți se va întâmpla, de tot ce vei cunoaște și de oamenii pe care-i vei iubi și te vor iubi la rândul lor, pentru că toate astea vor ține numai o scurtă vreme. Și să înveți să ierți și să treci peste toate nefericirile, căci și ele sunt la fel de fragile. Să înveți să lași și să pierzi, pentru că nimeni și nimic nu-ți va aparține în afară de sufletul tău. Hrănește-ți sufletul cu toată bucuria acestei lumi și nu lăsa nimic să ți-l schimbe. Și tocmai când lucrurile sunt grele, ca acum, tocmai când pierzi pe cineva, amintește-ți că toata viața asta e o călătorie atât de scurtă, în care trebuie e atât de frumos să fi viu.”
„Și ce se întâmplă după aceea? Vom mai fi din nou împreună?”
„Ce se întâmplă după nimeni nu știe cu siguranță. Aici este marele mister pe care îl vom afla cu toții. Dar împreună vom fi mereu. Nu cum am fost până acum, ci mereu altfel. Atât timp cât voi fi în inima ta, voi rătăci în continuare prin tine. Și-ți voi fi alături. Dar trebuie să mă lași să plec, ca să pot intra în inima ta.”
„Am să-l sun mâine pe unchiu’, am să-l sun. Dar vreau să mai stăm măcar în seara asta împreună.”
„Îmi promiți, da?”
Iar a doua zi, după ce a mers din nou la școală și s-a întors, maică-sa arăta și mai rău, așa cum o și prevenise. Pielea îi era lăsată și cutată, iar culoarea gălbuie și nenaturală se întunecase și mai tare și ici-colo începuseră să-i apară pete brune-violete. Unghiile îi crescuseră puțin, iar mâinele reci îi arătau bolnave. Machiajul pictat abia dacă mai păstra cotururile serii dinainte, iar masca de acuarele era crăpată peste tot, în sute sau chiar mii de firicele, lăsându-i Luizei senzația că fața ridigă a maică-sii era ca un geam crăpat în toate colțurile.
Moartea nu mai fi păcălită cu câteva culori și își arăta forța ei nimicitoare. Iar mirosul acru și stătut devenise atât de intens, încât ferestrele din dormitor trebuiau să stea tot timpul deschise.
Luiza a aranjat-o iar, pentru ultima oară. A dezbrăcat-o și a spălat-o, a îmbrăcat-o la loc și a pictat-o, însă oricât s-ar fi străduit, chipul ei nu mai arăta ca cel al unei gheișe. Poate de aceea maică-sa nu a putut din nou să vorbească.
A făcut iar ordine în toată casa, deși nu era nevoie, și s-a ținut de promisiune și l-a sunat pe Valeriu.
A ajuns după câteva ceasuri, ușor băut, ca de fiecare dată. Avea ochii tulburi, era încruntat și părea deranjat de faptul că trebuia să fie acolo. Și-a lăsat paltonul lui vechi și pătat în cuier, și s-a dus direct în dormitorul soră-sii, iar când a vâzut-o cum arăta, a avut o criză de nervi.
„Cum ai putut să-i faci așa ceva, proasto? Proasto care ești, de ce ai vopsit-o ca pe un clovn? Zi! Ai înnebunit cu capul?!” și a bruscat-o pe Luiza deodată, după care i-a dat o palmă atât de puternic că a trântit-o de perete.
Valeriu s-a așezat lângă trupul soră-sii și a început să plângă și s-o mângâie.
„Adu o cârpă umedă, cretino!” s-a răstit la fetiță, iar ea s-a conformat imediat, de frică să nu mai primească încă lovitură. Plângea și din nas îi curgea un firicel foarte cald de sânge.
Unchiu-su a luat prosopul și a început să-i șteargă cu furie culorile de pe fața femeii moarte, de parcă ar fi fost murdară.
„Las-o! Las-o! Am făcut-o să fie frumoasă! Ca o zână!” a țipat copila la el.
„Frumoasă, zici? Uite și tu ce i-ai făcut, uite în ce hal arată! Dumnezeule, de când e așa?! De când a murit?!”
Și Luizei i s-a făcut teribil de rușine.
„Astăzi”, i-a spus cu un glas foarte încet, mințindu-l.
Apoi Valeriu nu a mai băgat-o în seama. A curățat-o pe sor-sa și lăsat-o acolo. A dat câteva telefoane, pentru a începe să aranjeze cele necesare înmormântării, i-a ordonat Luizei să-și facă un bagaj mic, cu ce-i trebuie și nimic mai mult, după care s-a dus la paltonul lui și a scos de acolo o sticlă mică de vodcă, din care a tras câteva guri, și a mers în bucătărie să-și aprindă o țigară, bolborosind tot felul de înjurături la adresa micuței.
După câteva minute, Luiza a venit în bucătărie și ținea în mână ghiozdanul ei, plin cu câteva haine și câteva din păpușile ei preferate. Valeriu a fixat-o cu o privire cruntă, apoi i-a analizat picioarele ei subțiri și talia micuță.
„Ai crescut, frumoaso, de când nu ne-am mai văzut. Începi să arăți ca o fetișcană. Nu vii să-i dai unchiului tău un pup?”
Fragment din volumul Despre tristețea femeilor frumoase, Hyperliteratura, 2019