Augustin Buzura (22 septembrie 1938 – 10 iulie 2017) a fost un prozator, scenarist, jurnalist și antreprenor cultural. A fost membru titular al Academiei Române și președintele fondator al Fundației Culturale Române și al ICR.
S-a născut la Berința, în Maramureș, și a absolvit Medicina la Cluj, specializându-se în psihiatrie, însă a renunțat la cariera de medic. A debutat în 1960 cu articole în revista Tribuna. În 1963 a publicat primul volum, unul de proză scurtă. Ulterior, a scris mai multe romane, intens cenzurate de regimul comunist, dar care, totuși, reușeau să descrie realități și evenimente pe care propaganda oficială le dorea ținute sub tăcere. A fost cel mai citit scriitor român în anii 1970-1980, chiar dacă, de mai multe ori, cărțile sale au fost scoase din librării. A făcut parte din prestigioase organizații scriitoricești internaționale, care reuneau și disidenți comuniști, precum PEN Club și Fundația Gulliver.
Ca scenarist, a participat la ecranizarea a două dintre romanele sale și a unei nuvele de Ioan Slavici.
În 1990 a devenit primul președinte al Fundației Culturale Române (azi Institutul Cultural Român) și a participat la înființarea mai multor publicații culturale, între care „Dilema” și revista „Cultura”.
Opera lui Augustin Buzura este apreciată pentru realismul său, pentru analiza profundă a psihologiei personajelor și pentru acuitatea observației sociale. Scriitorul a abordat o gamă largă de teme, pornind întotdeauna de la viața cotidiană: singurătatea, violența, corupția și manipularea ideologică, alienarea. Romanele sale se bazau pe o documentare amănunțită. Scriitorul realiza interviuri ample cu persoanele pe baza cărora își construia personajele. Rezultatul este o proză densă, veridică, care documentează nu doar personaje, ci și mentalități.
„Despre dramele colectivizării sau despre arestările politice, despre greva din 1977 a minerilor, despre alienarea ce minează din temelii o societate totalitară, neocolind niciunul dintre mediile sociale, de la acela al muncitorimii abrutizate din uzina socialistă până la cel al unei intelectualități în derivă, Augustin Buzura nu a scris post factum, după căderea comunismului. Și nu a scris oricum. Proză a implicării etice, păstrându-și actualitatea într-o lume în care manifestarea unor simptome posttraumatice amenință să se prelungească mult după prăbușirea comunismului și în care trecutul din ce în ce mai puțin recent continuă să fie obiect de controversă, proza acestui autor rezistă nu doar ca vehicul al unui mesaj protestatar și ca document al unei epoci, dar și prin sine însăși, prin literaritatea sa, prin spațiul simbolic pe care îl structurează, pregnant dincolo de orice context.” (Bianca Burța-Cernat)
„Buzura este un nordic, un «barbar», un autor pentru care contează adevărurile mari și nu eleganța frazei, sunetul cuvântului, distincția rostirii.” (Cornel Ungureanu)
Credit foto: Mihai-Adrian Buzura
Titluri (selectiv):
- Romane: Absenții (1970)
- Fețele tăcerii (1974)
- Orgolii (1977)
- Vocile nopții (1980)
- Refugii (1984)
- Drumul cenușii (1988)
- Raport asupra singurătății (2009)
- Scenarii: Orgolii (1982)
- Pădureanca (1987)
- Undeva în Est (1991)
Premii (selectiv):
- Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru proză (1970, 1974, 1980, 1984)
- Premiul Academiei Române pentru proză (1977)
- Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor din România (2003)