::: AUDIO :::
::: TXT :::
Cosmin Leucuța
Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?
Copie
O privesc cum stă în fotoliu și citește. Părul i-a crescut foarte mult, îl poartă prins într-o coadă neglijentă care îi cade peste umărul stâng. Arată aproape sălbatică. Ploaia bate în fereastra oblică de la dormitor, aceea pe care n-am mai schimbat-o. Își ţine cartea sprijinită pe burtă. Acum poate să facă asta. Dimineaţa, în loc de carte își ţine pe burtă ceașca de cafea. I se pare amuzant că există ceva practic în toată forma asta neregulată pe care a dobândit-o în ultimele luni. Am devenit sclavul ei personal. Singurul lucru pe care nu îl fac este să gătesc. La asta se pricepe oricum mai bine decât mine. În rest, fac orice altceva. Cumpărături, spăl vase, spăl și întind haine, calc, aspir, șterg praful, schimb așternuturile, mă ocup de pisici, mut mobila în tot felul de combinaţii, după cum are ea impresia că poate optimiza spaţiul disponibil etc. Dacă citește sau lucrează la vreun proiect pentru birou, stă în pat, sprijinită de trei perne și strigă:
– Adu-mi niște mere. Și niște zmeură. Și prune. Și apă.
Zic din colţul gurii:
– Paula, apa-i chiar lângă tine!
– Da, dar e-n celălalt colţ al patului.
Așa că i-o transfer în proximitate.
– Hai aici și dă-mi o gură! râde ea.
Mă apropii de marginea patului și mă aplec, atent să nu strivesc viitorul din pântec. Mă apucă de după gât și mă sărută cu buze netede și umede.
– Mai am nevoie de ceva.
– Femeie, gata, potolește-te!
Face o pauză, apoi îmi dă drumul și se apucă să studieze hârtiile.
Burta o incomodează, se foiește fără sfârșit. Dau să plec, dar mă opresc în ușă:
– OK, zi-mi ce să îţi mai aduc.
Zâmbește. Câștigă tot mai mult teren în bătălia asta, deși nu luptă deloc. Vrea totul.
***
Lingurim în pat. Ea în spatele meu, mă strânge puternic în braţe. Îi aud respiraţia lentă și grea. Simt mișcare în interiorul ei. Simt oasele și mușchii mici pe sub pielea întinsă a burţii, și simt cum îmi trage câteva lovituri în spate. Peste mai puţin de două luni se va naște copila, ţipând și dând din picioare. Va fi acoperită de sânge și va fi sălbatică, și o să ne petrecem următorii ani încercând s-o îmblânzim cu grijă. Paula va sta chircită și scrâșnetul ei va ţine la distanţă lacrimile. Femeile astea, nasc prunci doar ca să demonstreze lumii că pot face orice. Îi văd corpul și nu-l înţeleg, dar îl judec.
***
Fata s-a născut. Nu am arătat-o lumii. Trendul e să-i pui pe net imediat ce au ieșit din tine, dar noi ne ţinem rebeli. Are ochi albaștri, dar, spre deosebire de mine, are buzele perfecte. Îi privesc degetele de la picioare și i le număr constant, mi se pare că sunt mai multe decât ar trebui să fie. Plânge mult, cu gura larg deschisă și cu lacrimi adevărate. Simt că o face cu un scop, altul decât cel de-a alunga foamea, oboseala sau umezeala. O simt răzvrătită, furioasă, conștientă de nedreptăţile care o așteaptă. Nu poţi alege carnea care te înconjoară. După o săptămână buricul i s-a uscat și i-a căzut. Paula m-a întrebat dacă vreau să îl păstrăm. Am ridicat din umeri. I l-am luat din mână și l-am pus pe noptieră cu gândul că o să-i găsesc un loc mai târziu în vreo cutiuţă de lemn pe care o ţin într-un sertar. Mai târziu mi-am adus aminte de el și l-am căutat – nu mai era acolo, dar acum câteva zile cred că am văzut una dintre pisici jucându-se cu el. Paula îi sărută ochii și o pune la sân. O privesc cum gângurește și alunecă pe pielea Paulei, apoi se caţără din nou și își ţine pumnii mici strânși la piept în timp ce suge lapte din trupul maică-sii, și mă rog ca laptele ăla să nu fie negru, pentru că știm cu toţii cum se termină povestea asta. Totul a devenit mai lent. Paula nu mai are răbdare pentru greșelile mele, iar eu continui să le înmulţesc tocmai din cauza asta. Se zice că a greși e uman, dar uneori îmi pare că a fi uman înseamnă doar să greșești. Atâta presiune, atâtea ocazii de a comite erori, și nu ratezi niciuna. Ai momente când îţi dorești să poţi arunca o cheie franceză între roţile dinţate și totul să se blocheze cu un scrâșnet sinistru de metal care macină metal.
Am descoperit amândoi un respect aproape biblic pentru cei care au făcut asta înaintea noastră. Încet, ne-am dat seama că noi nu protejăm copila, cu grijile pe care i le purtăm, ci ne protejăm pe noi înșine. Facem toate aceste lucruri ca peste ani să nu poată să ne reproșeze nimic. Nu vede și nu aude decât restricţii, iar noi, rebelii de altădată, am devenit niște profesori prăfuiţi și rigizi. Copila e mică și fragilă, dar va crește mare în curând și în privirea ei senină, în felul în care apucă aerul cu degetele mici, văd setea de anarhie, văd că va dori să calce în picioare regulile pe care eu și maică-sa le iubim atât de mult. Nu mai este timp, nu mai este răbdare. Ce mai avem sunt semne de exclamare. Paula nu mai are menstruaţie. O privesc seara când iese de la duș. Își șterge pielea, se spală pe dinţi și apoi adoarme imediat pe marginea patului. O strâng în braţe.
Când apare un om nou pe lângă tine, totul ţine de percepţie. Ai nevoie de o strategie. Arată-ţi defectele din timp, ca el să le iubească înainte să știe ce reprezintă ele. După ce va afla și va învăţa să facă diferenţa, nu mai poţi face nimic, nu mai poţi convinge pe nimeni. Lupta e deja pierdută. Ne spunem că noi n-o să facem aceleași greșeli ca restul.
Ca ai noștri. Noi vom face altele, copila va face altele. În final, asta cred că suntem: greșeli care perpetuează greșeli. E datoria fiecăruia să greșească și să accepte asta așa cum acceptă răsăritul soarelui. Copila doarme între noi, iar noi stăm întinși, îi mângâiem genunchii și privim tavanul în tăcere. Nu mă pot abţine să mă gândesc la momentul îndepărtat când îi voi povesti despre cum am ţinut-o în braţe cu grjiă, ca pe o pâinică, cum i-am mângâiat nasul și obrajii, despre cum am râs împreună toţi trei, despre tinereţea pe care n-o să și-o amintească niciodată și despre toate roţile care se învârt inevitabil împotriva ei. Îi privesc ochii mari, plini de întrebări, și îmi doresc să treacă timpul peste ea, așa cum a trecut și peste noi. Încercăm să o sedăm cu iubire și timpi morţi, dar simt că ne înfrânge tot mai tare, pe zi ce trece, și aud melodia apocalipsei șuierând în depărtare. Simt că o iubim pentru ceea ce este, iar asta o va împiedica să devină mai bună. Prietenii, în ignoranţa lor, ne-au avertizat just că lumea noastră, așa cum o cunoșteam, se va sfârși.
Și știi ce?
Chiar așa s-a întâmplat.
***
L-am visat pe taică-meu. Niciodată nu l-am mai visat până acum. Era îmbătrânit și subţiat. Avea o barbă deasă, plină de fire cărunte. Ne-am întâlnit într-un loc în care nu exista lumină, dar nu pot spune că era chiar întuneric. Undeva am auzit un foc arzând și vreascuri trosnind. L-am privit. În partea de sus purta un tricou alb și braţele îi dispăreau în întuneric imediat ce ieșeau din mâneci. M-a privit un timp, în tăcere, apoi și-a aprins o ţigară. M-a privit pe sub sprâncene și când am deschis în final gura să spun ceva, a vorbit peste mine. M-a întrebat:
– Ce-i? Ce vrei?
Am închis gura și m-am gândit un timp la asta. Am observat că braţele lui erau acolo, dar erau acoperite aproape în totalitate de tatuaje.
Apoi cred că s-a plictisit așteptând, s-a aplecat și a stins ţigara pe podeaua neagră, și a spus:
– Nu-ţi face griji, o să fie bine. O să te scoată ea la liman.
Apoi s-a întors cu spatele și a dispărut.
S-a făcut liniște.
Focul a distrus tot ce a mai rămas, iar eu m-am trezit.
Fragment din volumul Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?, Editura Casa de Pariuri Literare, 2020, câștigător al premiului „Tânărul Prozator al Anului”.