::: AUDIO :::
::: TXT :::
Ema Stere
Copiii lui Marcel (cazarea)
Să ne întoarcem puţin la premisa întregii poveşti : voiam să cultivăm pământul şi să extragem roade bogate. Eu, cel puţin, asta voiam. Matei şi Francisc mi se alăturaseră fiindcă li se părea o idee bună.
În loc să ne luăm dracului grăunţele şi să le înfigem pe deal, ne‑am gândit că ne asigurăm mână de lucru gratis şi facem şi dreptate divină, dacă îi strângem pe copiii lui Marcel Serebreakov – care, bănuiam noi, or fi vreo 4 sau 5 sau 8, cel mult. Am postat pe net anunţurile alea complet deplasate. Ne‑am trezit cu o tonă de scrisori de răspuns, din care la o primă selecţie au rămas 684 de marceloţi, ceea ce, dacă adunam familiile, presupunea venirea la Sânceni a 1.005 adulţi şi 312 copii. Am închis adresa de mail „copiii lui Marcel“, conturile de Facebook, ne‑am aruncat cartelele de telefon şi am tras linie : 20 de persoane cel mult, incluzând şi copiii. Familiştii sunt mai motivaţi, mai harnici, nu ? Am făcut şi am refăcut lista marceloţilor, eliminând ciudaţii, instabilii, agramaţii. În fond, nimeni nu adusese vreo dovadă clară că e copilul lui Marcel, iar „dreptul Serebreakovilor“ nu era stabilit de vreo instanţă, ci creaţia noastră : un dar făcut unor necunoscuţi, o şansă în viaţă, o medalie pentru copii din flori.
Sigur că majoritatea nu erau copii din flori ! La ce balamuc am ajuns cu datele personale, e foarte probabil că unii şi‑au dat şi nume false. Nu mai contează.
După două zile de primit oaspeţi neaşteptaţi şi cu una înainte să înceapă să vină cei de pe lista noastră, ne‑am hotărât să ne apucăm de treabă. Ce ne deranja cel mai mult era cazarea. Deja petrecuserăm o noapte de nesomn, unii înghesuiţi în cele trei paturi ale Serebreakovilor, ceilalţi pe perne şi pături aşezate direct pe jos. Nu am reuşit să aprindem singura sobă care părea funcţională şi geamurile sparte, cârpite de mine cu scânduri, lăsau să intre elanuri de vânt rece şi foşnet de animale neidentificate.
Amenajarea casei trebuia să mai aştepte însă.
Urgent era să ne căţărăm pe deal şi să vedem ce facem cu grâul, care între timp sosise, frumos ambalat în saci şi livrat la poartă de un camion. În total, 600 de kilograme. Trebuia să plantăm două hectare, adică o bună parte din deal. Cum arăta pământul ? Ce era de făcut ? De câţi oameni aveam nevoie ?
Într‑un acces de panică, Matei s‑a repezit la cârciuma Nebunei pentru un sfat competent. După trei sferturi de oră era înapoi cu informaţia că n‑avem nicio şansă să găsim un tractor, nu fără taxă de urgenţă. Ochelaristu (singurul care se apucase deja de băut, aşa de dimineaţă) îl mai informase că ar exista un bou şi un plug de fier, dacă suntem serioşi, dar şi ăla se lua pe bani de la, culmea, fratele lui Oatu. Asta dacă era liber. Se putea să nu fie.
— Şi altceva ? l‑am întrebat pe Matei, ferindu‑mi nasul de respiraţia lui grea, de ţuică fără etichetă.
— Altceva cică nu ştie, că el nu pune grâu. Îi displace ideea.
Francisc îmi făcu un semn cu bărbia şi atunci am văzut că noi trei ne aflam în centrul unui cerc parcă desenat cu compasul, pe care erau plasaţi la intervale regulate marceloţii : şapte adulţi şi trei copii. Toţi ne priveau fix şi tăceau. Iată o reprezentare a viitoarelor noastre relaţii de muncă, m‑am gândit.
— Vorba lui Gagarin : paidiom ! a zis Matei.
Am urcat dealul, încercând totodată să‑l măsurăm cu pasul. Ni s‑a părut că arăta neobişnuit : avea iarbă mai măruntă la poale şi buruieni înalte, cu tulpini groase de 2‑3 centimetri în sus. Aveam să aflăm că până să venim noi oamenii îşi mai lăsaseră vitele la păscut pe acolo. Cum n‑aveau chef să fugă după ele pe deal, le priponeau.
Din loc în loc crescuseră copaci. Peste culme şi în părţile laterale existau chiar mici fâşii împădurite – dar acolo, după cum ni se explicase, ne învecinam cu unitatea militară. Chiar, mai exista vreo unitate militară ? Intenţionam să aflăm.
Panta era destul de lină în partea de jos a dealului – iar unde nu era, puteam să cultivăm altceva decât grâu. N‑ar fi fost o problemă să băgăm un tractor pentru lucrări dacă, bineînţeles, am fi avut bani. Nu prea aveam.
În cele câteva zone prea abrupte pentru a fi semănate, puteam să nu punem nimic. Teren aveam destul.
Ce‑am mai constatat ? Că nu există nicio apă curgătoare prin zonă. Râul local – Secuiciu – curge pe la poalele celuilalt Deal al Mortului, la vreo doi kilometri depărtare. Pe urmă am găsit o împrejmuire suspectă, chiar pe marginea calotei, în partea de nord – dar se poate să fi aparţinut şi ea Armatei. Nu părea făcută de Armată, dar poţi să ştii ? Se ajungea acolo traversând o râpă plină de copaci şi, din câte ne‑am putut da seama uitându‑ne printre scândurile gardului, conţinea un fel de magazie şi o cuşcă de câine fără câine.
Florin ne‑a atras atenţia asupra pietrelor, dese ca stelele nopţii. Majoritatea erau mici cât unghia, dar existau şi destule mari, colţuroase ; ne‑am hotărât să le strângem, dacă avem timp.
M‑am întors către ceilalţi, care mă urmau la câţiva paşi în spate şi aşteptau, mi s‑a părut mie, să spun ceva înţelept. Atunci m‑am aplecat, am pipăit pământul şi am reuşit cu greu să disloc un bulgăre. L‑ am fărâmiţat între degete, gânditoare. Pe urmă am spus :
— Aur curat !
La care, mă jur, dobitocii m‑au aplaudat.
(Fragment din romanul Copiii lui Marcel, Editura Polirom, 2020)