::: AUDIO :::
::: TXT :::
Eugen Ovidiu Chirovici
Cartea Oglinzilor
Dragă Peter,
Numele meu este Richard Flynn şi în urmă cu mai bine de treizeci de ani am absolvit Secţia engleză la Princeton. Visam să ajung scriitor, am publicat câteva povestiri în revistele timpului, am scris chiar un roman de optzeci de mii de cuvinte pe care l-am abandonat după ce a fost respins de câteva edituri şi pe care astăzi îl consider mediocru. Apoi m-am angajat la o mică agenţie de publicitate din New Jersey şi am rămas în această industrie până astăzi, făcându-mi la început iluzia că textele care însoţesc reclamele au ceva în comun cu literatura şi că odată mă voi întoarce la masa de scris. Evident, nu s-a întâmplat aşa ceva. Cred că pentru majoritatea oamenilor maturizarea înseamnă, din păcate, capacitatea de a-ţi încuia visurile din adolescenţă într-o cutie şi a le arunca în ocean. Se pare că nici eu n-am făcut excepţie de la această regulă.
În urmă cu trei luni am aflat însă un lucru important, care mi-a readus în memorie o serie de evenimente tragice survenite în toamna şi iarna anului 1987, ultimul meu an petrecut la Princeton. Ştiți, probabil, cum merg lucrurile: crezi că ai uitat complet ceva – o întâmplare, o persoană, o situaţie –, pe urmă conştientizezi dintr-odată că amintirea aceea a zăcut mereu într-o încăpere ferecată a minţii tale şi că, de fapt, n-ai uitat-o niciodată în totalitate, că a fost mereu prezentă acolo ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. E ca şi cum ai deschide o debara cu tot soiul de lucruri vechi de care ai uitat cum au ajuns acolo şi e suficient să mişti un obiect pentru ca totul să se prăvălească brusc peste tine.
Lucrul acela a fost pentru mine precum detonatorul unei bombe. La o oră după ce aflasem vestea şi după ce mă gândisem fără întrerupere la semnificaţia ei, eram deja instalat la birou şi scriam. Când m-am oprit, mi-am dat seama că era trecut de miezul nopţii şi că documentul pe care-l deschisesem adunase peste cinci mii de cuvinte. A fost ca şi cum aş fi redescoperit deodată cine eram cu adevărat, după ce foarte mulţi ani uitasem cu desăvârşire acest lucru. Când am mers în baie pentru a mă spăla pe dinţi, mi s-a părut că din oglindă mă privea altcineva, o persoană de la care nu mai primisem nicio veste de câteva decenii.
Pentru prima oară după foarte mulţi ani am adormit fără ajutorul somniferelor, iar a doua zi, după ce le am spus celor de la agenţia la care lucrez că voi lipsi în următoarele două săptămâni din motive de sănătate, am continuat să scriu.
Detaliile evenimentelor din lunile acelea mi-au revenit în minte cu o asemenea forţă şi claritate, încât au devenit rapid mai vii şi mai puternice decât orice alt lucru din viaţa mea. Era ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un somn adânc, în timpul căruia mintea mea nu făcuse altceva decât să se pregătească pentru momentul în care voi începe să scriu despre întâmplarea ai cărei protagonişti am fost eu, Laura Baines şi profesorul Joseph Wieder.
Sigur, măcar parţial, povestea a ajuns în ziare încă de atunci, din cauza finalului ei tragic. Eu însumi am fost hărţuit o vreme de poliţişti şi reporteri. Acesta a fost unul dintre motivele care m-au determinat atunci să plec de la Princeton şi să-mi finalizez masteratul la Cornell, locuind doi ani lungi şi cenuşii în Ithaca. Dar nimeni, niciodată, nu a aflat adevărul despre toată acea afacere care ne-a schimbat cursul vieţii tuturor celor implicaţi.
Mi-a fost dat, aşadar, să aflu acel adevăr în urmă cu trei luni, aşa cum scriam mai sus, şi mi-am dat seama că trebuia să-l împărtăşesc şi celorlalţi, desi furia şi frustrarea pe care le simţeam – şi încă le mai simt – erau copleşitoare. Însă uneori ura poate fi un combustibil puternic, chiar mai puternic decât iubirea. Rodul acestei intenţii este manuscrisul pe care l-am finalizat în urmă cu două săptămâni, după un effort epuizant. Am ataşat un fragment de optzeci de pagini, în acord cu indicaţiile pe care le-am găsit pe site-ul agenţiei. Manuscrisul este complet şi l-am revizuit de mai multe ori.
Dacă veţi dori să-l citiţi, vi-l voi trimite imediat. Titlul provizoriu pe carelam ales este Cartea oglinzilor. Mă opresc aici, deoarece afişajul din dreapta ecranului laptopului îmi semnalează că am epuizat de mult cele cinci sute de cuvinte din care trebuie alcătuită scrisoarea de intenţie. Despre mine nu ar fi multe de spus în plus. M-am născut şi am crescut în Brooklyn. Am absolvit, aşa cum vă spuneam, secţia engleză. N-am fost căsătorit niciodată şi n-am avut copii, parţial, cred, şi pentru că n-am uitat-o niciodată pe Laura cu adevărat. Am un frate pe nume Eddie, care trăieşte la Philadelphia şi pe care-l văd foarte rar. Cariera mea în publicitate a decurs rezonabil, fără strălucire, dar şi fără incidente neplăcute. O viaţă de un cenușiu orbitor, ascunsă în umbra zidurilor din Babel. Astăzi, când încep să mă îndrept treptat spre finalul carierei, ocup o funcţie de senior copywriter la o agenţie de talie medie, cu sediul în Manhattan, destul de aproape de Chelsea, unde locuiesc de mai bine de zece ani. Nu conduc un Porsche şi nu-mi fac concediile în staţiuni de cinci stele, dar nici nu mi-e teamă de ziua de mâine, măcar din punct de vedere material.
Vă mulţumesc pentru timpul acordat şi vă rog să-mi daţi de ştire dacă veţi dori să citiţi tot manuscrisul. Adresa mea şi numărul de telefon le veţi găsi mai jos.
Cu sinceritate,
al dumneavoastră,
Richard Flynn
(Fragment din Cartea Oglinzilor, Editura RAO, 2016)