::: AUDIO :::
::: TXT :::
Anca Vieru
Fără poză de profil
Porți, uși, ferestre
Stau cu ochii închişi, dar nu reuşesc să adorm şi aud fără să vreau cum femeia cu coc o descoase pe tipa însărcinată, discuţia lor e dezlânată şi se întrerupe de fiecare dată când copilul întreabă ceva.
— Ia uite, strigă la un moment dat copilul şi mă trezeşte din reverie. Ce chestie tare! Pepeni pătraţi!
Toate capetele se întorc spre el şi spre imaginea de pe tabletă, indicată de degetul lui. Chiar şi directoarea se uită. Danezul (sau suedezul) ridică ochii fără să înţeleagă. Într‑adevăr, pe ecran e o poză cu un şir de pepeni verzi în formă de cuburi.
Mama îi ia tableta şi citeşte: „Fermierii japonezi au creat un sortiment de pepene‑verde ale cărui fructe nu au formă sferică, obişnuită, ci cubică. Pentru a‑i obţine, pepenii mici, sferici sunt introduşi într‑o cutie pătrată, mai mare, din sticlă sau plexiglas transparent şi, pe măsură ce cresc, iau forma cutiei în care se dezvoltă“.
— Ce aiureală! zice tipa cu coc.
— De ce? intervine directoarea. Este vorba de optimizarea spaţiului, clar. Mai puţin spaţiu pentru depozitare şi pentru transport. Mi se pare o idee foarte bună.
— Avem şi noi ceva similar, se aude vocea cântată a tipei cu blugi albi. Sticlele de ţuică, alea cu pere înăuntru. Sunt făcute tot aşa, se pune para micuţă înăuntru şi e lăsată să crească. Au un succes nemaipomenit afară.
— E altceva, zice directoarea şi se strâmbă puţin. Aici e vorba de spaţiu. De felul cum ne raportăm la spaţiu.
Nimeni n‑o contrazice. Copilul ia tableta din mâna mamei şi continuă să se uite la pozele cu pepeni în formă de cub.
— Ia uite, zice fata cu ochii la tableta copilului şi faţa îi e toată un zâmbet. Un pepene în formă de inimă!
— Aici n‑o să‑mi mai spuneţi că e vorba de spaţiu, se repede femeia cu coc la directoare. O aiureală, ce mai!
Dar directoarea stă cu ochii închişi, ca un semn că nu mai este interesată de discuţie.
— De fapt, zice şi tânărul, încet şi fără să se uite la cineva anume, asta suntem noi toţi. Nişte pepeni puşi în cuburi de plexiglas puţin mai mari, atât cât să ne lase iluzia libertăţii. Şi să nu realizăm cum treptat se strânge totul în jurul nostru şi pierdem şi bruma de libertate pe care o aveam.
Fata îi zâmbeşte şi dă din cap a aprobare, femeile de vizavi nu comentează, poate nici n‑au auzit. Cam aşa ar fi vorbit şi Raul acum opt ani, când ne‑am cunoscut. Pe vremea aia, libertatea era ceva abstract, nu ca acum, când are forma unui cal verde.
Am trecut de Sinaia. Închid ochii, cu speranţa că aş putea adormi, dar somnul tot nu vine. Mă gândesc la pepenele în formă de inimă, la optimizarea spaţiului, la uşile întredeschise. Şi la momentul acela din viaţa unui cuplu în care unul dintre cei doi simte că nu mai are spaţiu personal. N‑are rost să mă întreb când a simţit Raul asta pentru prima dată. Ştiu foarte bine. Nu, n‑a fost atunci când calul verde (pe vremea aia o clientă oarecare) a venit la showroom. A fost mai înainte. Pusesem o poză nouă pe Facebook şi l‑am întrebat dacă pot să iau telefonul lui ca să‑i dau like, el a zis da, ia‑l. Nu‑mi vine să cred acum că a existat o perioadă în care mă lăsa să mă uit în telefonul lui. Când am căutat iconiţa cu Facebook, am apăsat din greşeală (şi chiar a fost greşeală) pe galeria de fotografii. Şi am rămas cu ochii la poza de pe ecran, fără să pricep ce văd acolo. Era o mână plină de sânge, care atârna într‑o poziţie nefirească printre cioburile unui geam. Pozată de aproape. Nu înţelegeam, aşa că m‑am uitat înapoi şi am reconstituit din poze filmul complet al întâmplării. Doi copii care se fugăreau pe aleea dintre blocuri. Se apropiau din ce în ce mai mult şi feţele lor se vedeau mai clar, aşa că i‑am recunoscut pe băieţii ăia obraznici din blocul de vizavi. Apoi unul dintre ei cu pumnul ridicat, la intrarea în scară, iar celălalt doar o siluetă văzută prin uşa întredeschisă. Apoi cel de afară în prim‑plan, cu mâna sfârtecată de geamul spart al uşii închise şi cu figura schimonosită într‑un strigăt de film mut. La final erau trei poze luate de aproape, atât de asemănătoare, încât m‑am gândit că le făcuse una după alta. Se vedeau doar mâna cu degetele făcute ghem, carnea sfârtecată şi picăturile de sânge şiroind. Ce‑i asta? l‑am întrebat. Ce‑ai pozat aici? Mi‑a smuls telefonul din mână, era nervos, nimic, a zis, pozam tufa de trandafiri şi au apărut ei. Şi tu asta ai făcut? În loc să‑l ajuţi pe copilul ăla, tu l‑ai pozat? Termină! s‑a enervat şi mai tare. A fost pur şi simplu din inerţie. Am apăsat din inerţie. Şi l‑am dus pe urmă la maică‑sa.
Dar eu tot nu înţelegeam. Ultimele poze n‑au cum să fie din inerţie, i‑am zis, uite cât de aproape erai, şi ai făcut trei, nu una. Deşi mă înmuiasem puţin la gândul că l‑a ajutat.
Peste câteva zile m‑am întâlnit cu mama băiatului, care nu ştia cum să‑l mai laude pe Raul, cum l‑a adus acasă şi a chemat taxiul pentru spital, dacă nu era dânsul, mi‑a zis, cine ştie ce se întâmpla, că eu îmi pierdusem capul. Şi ăia de la spital au spus că bine c‑am venit repede, că i se secţionase o venă.
În perioada care a urmat, de fiecare dată când vedeam geamul spart de la intrarea în scara blocului (a durat câteva luni până a fost înlocuit), mă gândeam la mâna plină de sânge, la țipetele băiatului și la pozele făcute de Raul. Și îmi închipui că și el se gândea la același lucru. Însă n-am mai discutat despre asta. Și nici n-am mai avut prilejul să mă uit în telefonul lui, pentru că i-a pus parolă.
N-ai făcut bine, mi-a spus soră-mea când i-am povestit întâmplarea, reacția ta a fost exagerată. Iar realitatea e că l-a ajutat pe copilul ăla, asta contează până la urmă, tu însă l-ai făcut să se simtă vinovat. Sunt lucruri pe care toți le ascundem, chiar față de cei pe care-i iubim. Mici lașități, momente penibile, reacții nepotrivite, chestii de genul ăsta. Nu ne place să le afle alții, ne închipuim că ele nu ne reprezintă. Și poate așa e, ia gândește-te puțin la asta: dacă nu vedeai pozele, dar în schimb te întâlneai cu vecina care-ți povestea ce minunat a fost Raul și cum i-a ajutat. Ce-ai fi crezut atunci? Gândește-te la asta și o să-ți dai seama că, dacă judeci simplist, riști să o dai în bară.
A fost cel mai lung discurs pe care mi l-a ținut vreodată soră-mea, deloc potrivit cu aerul ei zăpăcit și flușturatic. Trebuie să recunosc că m-a uimit și m-am tot gândit că poate are dreptate. Deși pentru ea e ușor, fiindcă una e să auzi povestea și alta să o trăiești.
Fragment din volumul Fără poză de profil, Editura Polirom, 2022