::: AUDIO :::
::: TXT :::
Andrea H. Hedeș
Marea e frumoasă ca tine
Șoferul îl ajută pe Leander cu cele două valize, urcară în van și porniră. Mașina rula întins pe șoseaua prăfoasă, ce ducea spre Est. Era mărginită de câmpuri de orez dincolo de care se deschideau orizonturi largi, ce păreau pictate în acuarelă. Din loc în loc, bananieri, palmieri, flori necunoscute lui, în culori strălucitoare, aprindeau câte un arbore. Bivolii de apă, care îl uimeau mereu cu statura lor mică, își urmau supuși stăpânii, desenând pe fundalul verde orez o scenă veche de mii de ani. Cârduri nesfârșite de rațe albe se legănau, dantelând marginea lanurilor. Nota în carnețel toate impresiile, scenele, culorile, sunetele. Nu agrea tehnologia, deși, ca toată lumea, o folosea. Dar, când venea vorba de scris, nimic nu putea înlocui intimitatea trecerii gândurilor din minte pe hârtia albă.
Era un drum lung, aglomerat, cu mii de motorete, dar plăcut. Pe la amiază, opriră în apropiere de Trang Kenh, în mijlocul unui peisaj de o frumusețe necunoscută, cumva neobișnuită și cu atât mai aparte pentru europeanul care era, deși nu se afla pentru prima data în această țară. Șoseaua mare mergea spre Hai Phong, spre port, dar ei o luaseră spre nord, pe drumul secundar care îi va duce chiar în golful Ha Long. Au luat un dejun tipic pentru partea de nord a Vietnamului. Supa de pui Pho a fost urmată de clătitele din orez Banh Cuon muiate într-un sos de pește condimentat și aromat, făcut desigur chiar în acea dimineața.
N-au mai avut mult de mers până la țărmul Mării Chinei de Sud. Halios Hotel din Ha Long avea un aspect foarte european, cu cele 5 etaje ale sale și decorațiunile fațadei de stil francez. Ar fi avut loc fără nicio stridență pe vreo stradă din arondismentul 7, de pe lângă École Militaire, pe Rue Divivier bunăoară, numai că era mult mai curat decât s-ar fi putut spera de la un hotel parizian.
După formalitățile cazării, se retraseră fiecare să se odihnească puțin și să-și bea, fiecare în camera sa, ceaiul de iasomie. Din odăi nu puteau lipsi cutia rotundă din porțelan cu ceai și cana electrică de fiert apa. Din prudență, Leander folosea pentru ceai tot apa îmbuteliată, populara Vinh Hao.
Înainte de cină, ziua fiind practic sfârșită își îngăduiră un cocktail la bar. Combinația de lichior de orez Son Tinh, „tăria din munți” și ginul aproape vaporos Sông Cái era asezonată cu arome de plante pe care un european nu le-ar fi putut ghici, iar sucul de fructul-pasiunii îi dădea o culoare atrăgătoare. Știind obiceiurile europenilor, care se răspândiseră și în Vietnam, barmanul adăugase în pahare gheață pisată.
Totuși, când se așezară în restaurant pentru masa de seară, după prinderea șervetului sub farfurie, la modul oriental, Leander comandă câte o bia, cuvântul era ușor de învățat și semăna cu beer. Chelnerul tânăr și vioi le aduse îndată două cutii de Dại Việ. Leander îl privi semnificativ și tinerelul înțelese pe dată: aduse un bol cu cuburi de gheață. Decât să fi băut bere la 29 de grade, Leander prefera s-o boteze. Ziua se termină cu bine, cu un desert, anume Bành Bò, micile bile din orez, tapioca și lapte de cocos, pe care călătorii le însoțiră cu câte un căscat discret. După Bành Bò, putea urma doar somnul.
Dimineața, după cafea și micul dejun, cei doi se îndreptară spre țărm, înarmați cu reportofoane, telefoane, aparate foto, caiete și carnețele, apă și un termos cu cafea. O luară pe jos înspre Hạ Long. Leander aștepta cu inima strânsă de bucurie. Venea de câțiva ani în Vietnam, dar munca îl acapara cu totul. Îi era atât de dedicat, iar cunoștințele pe care le culegea i se păreau atât de prețioase și timpul foarte scurt, încât nu își îngăduia să piardă vremea cu vreun alt răsfăț decât cel al unei cafele aromate. Nu îi rămânea niciodată timp să viziteze, să se abată de la drum și nici nu avea cum să fie altfel. Nu se afla acolo ca turist, ci era doar cercetător. Frumusețea misterioasă, magnetică a țării ajunsese la el fără să o caute cu tot dinadinsul. Văzându-și de munca sa, interacționă cu oamenii, peisajul nu curgea pe lângă el, ci trecea prin el, lăsându-i în suflet senzații ce declanșau mărunte, durabile bucurii. Ambientul, fie el citadin sau rural, în care își intervieva sau urmărea subiecții desfășurându-se, îl contagia cu uimiri ce se deschideau târziu, ca notele unui parfum luxuriant, în albele ierni austriece. Dar, de această dată, avea șansa aceasta, să își desfășoare munca de cercetare în acest punct turistic despre care auzise atâtea. Bucuria era un fruct de lavă bine ascuns în spatele gesturilor reținute, de o politețe ireproșabilă.
Înaintau încet prin mulțimea de oameni. Turiști, vânzători ambulanți. Trecură pe lângă dughenele cu articole din piele de crocodil. Privirea i se opri asupra unui portofel lucios, de un maro coniac.
– Leander, te rog să îl accepți ca un suvenir din partea mea, spuse cu un zâmbet larg Bao.
– Nu, n-aș putea, nici vorbă. Mulțumesc mult. Oricum, avem treabă.
Bao zâmbi și îl urmă.
Ajunseră la pontonul mărginit de nenumărate vase colorate în așteptarea turiștilor la fel de colorați. Printre ele se afla și mica ambarcațiune ce îi aștepta.
Fragment din romanul Marea e frumoasă ca tine, Editura Neuma, 2023