::: AUDIO :::
::: TXT :::
Anastasia Gavrilovici lucruri simple Poate că oamenii chiar dau tot ce e mai bun din ei doar atunci când sunt zdrobiţi, ca măslinele. Sau poate că nu, ce știu eu, mintea mea e un șvaiţer prin care șuieră muzica șoarecilor de laborator când îi îmbrăţișează șublerul. Nu sunt alergică la nimic și totuși sufăr din orice, e suficient să-mi spui că nu-ţi place marţipanul și voi începe să plâng. Căldură umană eliberată haotic, conţinuturi psihice descărcate aiurea, nervi de dimineaţă, de nesomn și lehamite, proiectaţi în cei dragi ca un avion care își golește dejecţiile deasupra unui vas de croazieră. Nu-i nimic, te uiţi spre paharul cu bere, aproape că ai putea să-i vezi jumătatea plină, dacă n-ar fi acoperită de amprente pe care, cu puţin noroc, va mai dura 10 ani până să le reproducă maeștrii cyborg. Sunt lucruri simple în jurul nostru care îmi fac inima origami. Anarhie emoţională, cutremure insesizabile, frumuseţea naturii destrămându-se prin propriile forţe, orașe prin care se circulă mai greu ca în sângele meu și tot aerul ăsta cu care nu am știut niciodată prea bine ce să fac. E târziu, copiii te așteaptă acasă, mai bine nu mă lua în seamă. Suntem cu toţii 80% „le am și eu pe ale mele”, restul apă și calciu. Privește, constelaţiile astea par moftul unui artist contemporan, dar nu fac mai mult decât osatura delicată a unei păsări colibri. În turnul de control nu a mai rămas nimeni, fotograful cu Parkinson aproape că a nimerit butonul, măslinele sunt coapte, ar putea fi sfârșitul. De s-ar opri odată aici. e doar tristeţe Nu e depresie, e doar tristeţe, impactul locului gol din pat unde dragostea apare și dispare ca o eczemă, un punct roșu pe radarul unor marinari daltoniști. Nu e depresie, ci mai degrabă o dezamăgire plină de duioșie când știi că nimic nu deosebește gura întredeschisă de plăcere de după orgasm de cea a unei fetiţe cu polipi în timpul somnului. Mâna mea care mângâie de patru ani același bărbat și mâna unui jucător de tenis sunt la fel: urâţite, umflate, dar sigure. Obediente. Cândva știam să spun cuvinte salvatoare, să asamblez după instrucţiuni androizi veseli, să croșetez plase de siguranţă pentru acrobaţi, spitale de nebuni și multinaţionale. Prezenţa mea era dorită, simţită, treceam prin faţa senzorilor, iar ei mă recunoșteau, dându-mi apă, săpun și lumină. Acum nu-mi mai cere nimeni nimic. Răspund doar la mailuri și comenzi simple vă rugăm să ridicaţi cardul vă rugăm ridicaţi banii vă rugăm să ridicaţi chitanţa. Dar nu e depresie, nici măcar un pic, nici măcar din greșeală, deși am o inimă de camembert și, înfipt în ea, steguleţul unei capitale habsburgice în care nu mai vreau să mă întorc niciodată. E doar tristeţe, doar un simplu fenomen demografic ce va dispărea odată cu noi. Pâcla aceea groasă pe care copiii o pictează în jurul munţilor la ora de desen și fără de care peisajul ar fi incomplet. Așa că fii liniștit, nu te întreba ce limbă vorbesc oamenii în visele maimuţelor, mai aprinde-ţi o ţigară, vino acasă la orice oră. Sunt aici și te aștept, fiindcă nu e depresie, e doar tristeţe. Vieţile altora Citesc despre vieţile altora pe Wikipedia, despre Sven Marquardt, paznicul de la Berghain care nu lasă oamenii să intre în club dacă nu le place faţa lor, despre Sfânta Mare Muceniţă Anastasia, izbăvitoarea de otravă și despre pisica moștenitoare a lui Karl Lagerfeld. Dacă cineva ar încerca să-mi povestească viaţa pe Wikipedia n-ar întâmpina nicio dificultate. La nici 24, are ceva din ritmicitatea și limpezimea unei perfuzii. Micile și marile bucurii, nuanţele emoţionale, lucrurile care îmi fac inima ferfeniţă stau aliniate și strălucesc îmbietor, ca niște bucăţele multicolore de sushi într-o cutie năpădită de furnici. Am iubit un singur bărbat, care acum se întoarce spre mine când nu-și găsește cuvintele, iar asta mă face fericită. Când lipsește, mă apucă o tristeţe mocnită, ca atunci când te-ai străduit 3 luni să pui plastic la plastic, sticlă la sticlă, hârtie la hârtie și vine mașina de gunoi și ţi le varsă pe toate la un loc. Copilul meu, acum cât o boabă de fasole, întâmpină celelalte boabe de fasole din salata mâncată la prânz. Conţin fibre, magneziu și neurotransmiţători esenţiali pentru memorie, terminologii exacte, aducătoare de liniște. Sunt încă tânără, fertilă, răbdătoare, o tufă de brebenel ale cărei flori vor rezista mult, dacă n-o să vină câinii orașului să-și facă nevoile prea curând. Afară începe toamna, o toamnă univocă și previzibilă ca un critic literar de la Cluj, sunt pregătită pentru orice și puţin mă interesează că moaca mea nu m-ar ajuta să intru în cel mai hardcore club berlinez. Dacă cineva ar vrea să-mi povestească viaţa pe Wikipedia, aș vrea să reţină un singur lucru: cum ne ţinem de mână în somn, ca vidrele în apă pentru a nu fi purtate de curent una de lângă cealaltă.