::: AUDIO :::
::: TXT :::
Ioana Bâldea Constantinescu
Poveste pentru Maria
Există un domn (îl cheamă Proust) care a scris o carte fabuloasă (avem toate volumele, dar zic să mai aștepți câțiva ani până s-o citești) care, așa ca multe alte cărți bune, începe cu o prăjiturică. Se cheamă madlenă. N-ai gustat până acum. Seamănă, cumva, cu o scoică. Se face cu ouă, cu unt, cu făină, cu zeamă de lămâie și nuci pisate, cum punem noi la brioșe. E bună de muiat în ceai (mai știi cum ziceai când erai mică și-l imitai pe tati, că vrei biscuite moit?), de uns cu gem, de mestecat cu tot cu amintirile pe care ți le aduce gustul. De fapt, cartea domnului (Proust am zis că-l cheamă) chiar așa începe. Cu amintirile pe care i le aduce prăjiturica. Amintiri de când era copil.
Mă tot întreb, de ceva timp, care va fi madlena ta. Dulcele tău cu adieri de genunchi juliți și jucării de pluș băgate în mașina de spălat. Ce o să aibă gust de zâmbet larg, rostogolit pe tobogan, ce-ți va aduce înapoi steluțele colorate pe care, acum, le înalță un proiector albastru cu Micul Prinț pe tavanul camerei tale?
În sfârșit, mă întreb, câteodată, cu egoism (știu că am zis că nu-i frumos să fim egoiști, dar toți oamenii sunt, din când în când), din ce o să mă alcătuiești pe mine, care va fi pentru tine, mirosul bucătăriei noastre, din ce glazură o să iei cu degetul când o să mă vrei lângă tine și, dintr-un motiv sau altul, eu nu am să fiu acolo?
Pentru că trebuie să recunoaștem că asta chiar e o întrebare pe deplin justificată. Uite, să luăm clătitele de azi dimineață. Ce jale… Știu că tu ai fost drăguță și ai zis că erau bune, dar ce boțite, peticite, maronii și… firave creșteau ele într-un teanc zdrențuit pe farfurie. Nu ca ale lui Adi. Ea le întoarce acrobatic de pe o parte pe alta, de parcă ar fi cel mai ușor lucru de pe lume, clădește un cilindru perfect din cercuri aurii, toate cu același diametru (despre cilindru știi, despre diametru o să înveți la școală, mai ai puțină răbdare!). Greu de crezut că dintr-o mamă ca ea am ieșit eu, nu-i așa?
La noi acasă dulce face tati. El îți pregătește tiramisu (a învățat de la mama lui), cheesecake și diverse galete. Mie mi-a făcut o dată și semifreddo, pe vremea când tu nu existai. I-au cam ieșit peri albi atunci, dar poate îl rogi tu să mai facă… Era bun. Complicat de executat, dar merita efortul.
Una peste alta, eu nu prea fac nimic dulce… Cumpăr macarons, te duc în oraș, să mâncăm Pavlova, comand tort de la Eliza de ziua ta. Și cam atât. Ocazional, fac brioșe. Mă rog, facem. A găsit Adi o rețetă suficient de simplă încât să-mi iasă și mie. Nu prea mi-ar ieși, însă, dacă nu m-ai ajuta tu. Dar mă ajuți. Ai o inimă mare. Guști din coca aia până mă baricadez în bucătărie, să mai rămână, totuși, ceva de pus în tavă… Vorba lui tati, și-acum, între noi doi, viconte, scoate spada! (și el o știe de la tatăl lui).
Scot spada, deci, în luptă dreaptă cu făina de tip 000 și cuptorul preîncălzit la 160 de grade. Oare cum fac toate mamele care scriu despre cele o mie și unu (sau una) de cozonaci, colțunași, biscuiți, fursecuri, bezele, torturi cu blat umed, semiumed și intimidant de umed, îmbrăcate în creme de lămâie, de ciocolată, de mascarpone, de iaurt, de vanilie, de fistic?
Cum vrăjitoresc ele toate lucrurile astea? Cum face Adi? Și ce am să mă fac eu dacă dulcele copilăriei tale va fi oul Kinder? Pentru tatăl tău, dulcele copilăriei e o prăjitură cu albuș. Asta i-a rămas lui pe cerul gurii și prin asta trec, cumva, toate prăjiturile de-acum, desfăcute în firmituri de aducere aminte fericită, de vârste care se întâlnesc unele cu altele, ca piesele de Lego, într-o construcție echilibrată de zahăr (eventual brun). Pentru mine… sunt două lucruri, cred. Ar fi cornulețele făcute de Adi, de Crăciun. Rețetă de la Tante Martha. Le știi și tu. Crăciunul miroase, în tăvile lui Adi, a nucă și vanilie în doze mici. Nu a cozonac, ci a semilune îngrămădite cu nemiluita într-un lighean peste care ninge, clasic, cu zahăr pudră. Și pe urmă e înghețata. Obligatoriu de vanilie. Mă văd, cu ochii minții, de mână cu Bobiță (o știi pe Bobiță, mama băieților, verișorii tăi), cu o oală mare, de pământ. Suntem la țară, ceva mai mici ca tine, cred, și mergem să aducem înghețată de la Bombonaru’, din capul uliței. Bombonaru’ e un personaj misterios, cam ca Charlie din Charlie și Fabrica de ciocolată (e o carte scrisă de domnul care a scris și Marele Uriaș Prietenos, Roald Dahl – o s-o citim și pe asta, promit!). Bobiță, care e mai mare, ține banii, eu flenduresc fericită oala care mai să dea de pământ. Bombonaru’ o umple toată cu înghețată și ne dă două lingurițe mici, de plastic. Zâmbește conspirativ și ne zice să mergem pe marginea drumului (trebuie să știi că, la momentul expediției ăsteia prin sat, pe stradă nu circulă multe mașini; noi, copiii, suntem ceva mai liberi din punctul ăsta de vedere). S-a topit, spunem acasă. Nu ne ceartă nimeni. Primim alți bani și suntem trimise înapoi. Și fericirea aia, când scârțâie poarta și pornim din nou, curajos, spre capul uliței se transformă, la rândul ei, în vanilia care clădește, deja, ceva în mintea mea de-atunci, ceva cu gust de vară și vacanță, de acasă și de bine, de timp nesfârșit, cuibărit în buzunarul meu, numai al meu, de cheltuit…
(Fragment din Poveste pentru Maria, Editura Nemira, 2019