::: AUDIO :::
::: TXT :::
Ana Maria Sandu
Mama îmi spune că am o viaţă frumoasă
Rufe înghețate
Curtea noastră e lungă și îngustă. Toamna cumpărăm cîte o mașină de lemne, pe care niște vecini vin și le descarcă în grădină. Chemăm apoi pe cineva să le taie cu drujba și să le spargă cu toporul. În dreptul ușii de la intrare stau stivuite cîteva rînduri de surcele aduse din magazie și o sticlă cu motorină. Avem și niște ziare Scînteia. Cu ajutorul lor și a unor așchii subțiri, aproape transparenete, chiar și eu reușesc să aprind focul. Le pun în formă de cort, cu hîrtia la bază, și cînd aprind chibritul, flacăra se ridică de sus în jos, pînă cînd le cuprinde pe toate. Abia apoi pun și altele surcele mai groase și suflu de cîteva ori, să fiu sigură că vor reuși să ardă. Pînă se încălzesc plăcile de teracotă, durează. De asta trebuie să am mare grijă de foc. Cînd punem mere la copt pe sobă, camera e o prăjitură. În fiecare seară mă urc pe scaunul de la birou și deschid geamantanul de pe dulap. Acolo pun ai mei bananele verzi. Le învelesc în hîrtie și în fiecare noapte se mai îngălbenesc cîte puțin. Dar atît de greu, că de fiecare dată cînd le controlez, îmi vine să le mănînc așa, crude.
Zăpada de pe alee a măturat-o bunica, de dimineață. Așa cum face și cu frunzele uscate, toamna. Cît am dormit, geamurile de la sală s-au transformat în niște vitralii. În camera mea, soba de teracotă s-a răcit peste noapte și a avut timp să se încălzească puțin, pentru că ea a făcut focul de dimineață. A trebăluit o grămadă pînă la ora asta. Am deschis ochii de puțină vreme. Stau încă nemișcată sub plapuma grea, vișinie și satinată. Îi aud pașii pe hol. Tîrșîiala papucilor ei de cauciuc, cu un număr sau două mai mari, ca să îi poată încălța cu tot cu ciorapii de lînă gri, tricotați, aș putea s-o recunosc și într-o gară, printre nenumărate feluri de pași. O strig. Îi zic „bună dimineața” și-mi răspunde.
Vine de afară cu un braț de rufe înghețate. Mirosul lor de frig și de curat mă trezește. Le pune pe fotoliu și ele rămîn țepene. Mă ridic din pat și le ating. Printre ele sînt și hainele mele, dar în forma asta nu mai seamănă cu nimic, sînt doar rigide și caraghioase.
Rîdem amîndouă și așteptăm să se „moaie”. „Cînd spui scorțos să te gîndești la ele”, inventează ea o etimologie ad-hoc pentru mine. „Uită-te ce bățoase stau”. Și nu mi-a mai păsat niciodată de altă reprezentare a cuvîntului acestuia, a rămas în continuare eficientă pentru mine.
Mîinile pe care i le cunosc atît de bine i s-au înroșit. O întreb dacă o dor. Le privește ca și cînd le-ar vedea prima oară. Pielea ei pare mai subțire decît o foiță de țigară. Se așază și le ține în poală, ca pe niște păsări zgribulite. Îi fac masaj și încerc să o încălzesc: „Hai să-ți pun sîngele în mișcare”.
E rece și rîde ca de o boacănă. Vesta de cojoc a îmbrăcat-o peste un capot de molton bleumarin. Nu-l văd, dar știu că, dacă și l-ar da jos, s-ar ivi și șorțul ei impecabil. Și, dacă s-ar mai descotorosi de încă un strat de haine, ar ajunge la furoul bej, cu o margine de „dantelă” în dreptul pieptului, la care nu renunță niciodată.
Nu știu cîți ani am eu și nici ea. E o iarnă care poate să țină un anotimp sau două sau trei. Palmele ei se încălzesc încet. La fel și hainele proaspăt spălate, pe care le-a adus în casă. Mă lasă să mă îmbrac și mă cheamă la masă. Pe aragaz stă un ibric cu cafea proaspătă pentru ea, și unul cu cacao cu lapte pentru mine. A deschis un borcan cu gem de gutui. Nu știu cum a scăpat nemîncat. „E ultimul, să nu-mi mai ceri pînă la anul, gata. Și magiunul de prune e bun, nu știu de ce nu-ți place”.
Mă așez pe scaun și o ascult. Aș vrea să-i povestesc ce-am visat. Oala cu ciorbă fierbe și bolborosește pe limba ei. Leușteanul uscat îl strivește între degete și îl presară deasupra. Știu că de acum nu mai e mult, în curînd va roti butonul de la aragaz, o să ridice capacul și o s-o lase să respire în voie. Am lecții de făcut. La radio se anunță cotele apelor Dunării și apoi începe emisiunea „Răspundem ascultătorilor”. Îmi aduc caietele și mi le pun pe un colț de masă. Ea se așază alături și începe să curețe usturoi. Pune cojile mici în poală și e extrem de concentrată. Încearcă să nu vorbească, ca să nu mă deranjeze, dar nu-i iese mai mult de cîteva minute.
Acum, de la mine din bucătărie se zărește Intercontinentalul, luminos ca un far, într-o ceață de gheață. Temperaturile au scăzut mult și, totuși, am întins o bluză albă pe frînghie, afară. Am lăsat-o în ger peste noapte. Cînd am luat-o, dimineața, era înghețată bocnă.
Fragment din volumul Mama îmi spune că am o viaţă frumoasă, Editura Polirom, 2019