::: AUDIO :::
::: TXT :::
Marin Mălaicu-Hondrari Lunetistul Pe Ofelia o tot văzusem străbătând desculţă uliţa noastră. Mergea, din două în două zile, să cumpere lapte de la o vecină. Am întrebat-o de ce umblă desculţă şi mi-a zis că de picioare nu trebuie să ai grijă. M-am gândit că şi pe ea o ceartă părinţii că strică prea repede încălţările. Apoi am chemat-o să joace fotbal cu copiii de pe uliţa noastră şi a venit de câteva ori şi de fiecare dată sfârşeam prin a rămâne singur cu ea, de fapt asta îmi doream cel mai mult şi nici nu mai jucam fotbal, ne întâlneam şi făceam propriul nostru joc. Într-o iarnă, Ofelia m-a învăţat jocul de-a băutura. A venit cu o sticlă şi cu două păhărele de ţuică şi ne-am dus în spatele gării şi am umplut sticla cu zăpadă, am aşteptat să se topească, apoi am turnat în păhărele şi am băut, apoi am început să vorbim tare şi să umblăm clătinându-ne. Iar eu am învăţat-o jocul de-a cearta. Ea era mama şi eu eram tata şi ea mă certa că nu tăiasem lemne destule sau că băusem banii şi eu trebuia să zbier la ea şi să îi dau câte un dos de palmă, şi atunci Ofelia se supăra şi nu mai vorbea cu mine, şi o dată cred că am lovit-o prea tare, căci a izbucnit în plâns şi atunci nu am mai ştiu cum să continui jocul şi m-am dus acasă. În cei doi ani, cât a fost cea mai bună prietenă a mea, singura mea prietenă, de fapt, am repetat de nenumărate ori cele două jocuri pe care le jucam numai noi. Când nu ne jucam, umblam pe dealuri, ea mereu desculţă, de cum dădea primăvara şi până toamna târziu, când se lăsa o brumă groasă. Ne hrăneam cu corcoduşe în iunie, cu vişine şi cu mere de vară şi cu căpşuni în iulie, cu cireşe şi cu pere în august, cu prune, struguri şi cu cartofi copţi în jar în septembrie, cu nuci în octombrie şi toate din furat. Când ploua, uneori ne adăposteam în curtea mea, sub scara de la intrarea în casă, stăteam acolo în praf, ca găinile şi Ofelia îşi scotea picioarele în afară şi lăsa ploaia să i le spele şi să-i scoată la iveală zgârieturile. O dată, într-o vacanţă de vară, m-a chemat la ea şi am urcat în podul casei şi am umblat printre sticle goale şi haine vechi şi am găsit câteva nuci într-un colţ, dar toate erau seci şi din coaja uneia am făcut o barcă cu care am plecat pe Someş şi Someşul era sucul stors dintr-o cireaşă şi avea vreo doi centimetri în lăţime şi lungime şi vreo doi milimetri în adâncime şi am naufragiat pe o insulă pustie unde am murit. Am stat aşa, morţi, până seara, când Ofelia m-a întrebat dacă mi-e teamă de păianjeni şi eu i-am zis că nu şi atunci ea m-a rugat să o ajut să prindă câteva muşte şi am prins patru, apoi ea le-a luat pe rând şi le-a răsturnat în plasa unui păianjen. Mi-a zis că dacă vom hrăni păianjenul, el ne va face o plasă cât un hamac în care o să ne legănăm toată ziua şi o să ne hrănim şi noi cu muşte şi nu va trebui să mai mergem la şcoală niciodată. Apoi, m-a întrebat dacă vreau să fiu prietenul ei şi eu am zis că da, dar că nu ştiam prea bine ce trebuie să facă un prieten şi ea a zis că prietenul şi cu prietena se aşteaptă când ies de la şcoală şi merg de-a lungul zidurilor şi vorbesc în limbi străine şi el nu are voie să plângă şi nu pleacă niciodată de lângă ea, iar ea îl duce de mână ca pe un căţeluş orb. I-am zis că nu o să plâng niciodată şi că niciodată nu o să plec de lângă ea şi atunci ea m-a luat de mână şi am stat aşa, ţinându-ne de mână, morţi, în timp ce păianjenul ei preferat devora muştele şi muncea la hamacul nostru. Toate astea s-au sfârşit într-o noapte, când casa lor a ars şi Ofelia a trebuit să se mute cu părinţii într-un alt sat, în casa bunicilor. Am revăzut-o abia după foarte mulţi ani, era încălţată şi nu am pomenit niciunul nimic despre jocurile noastre, căci acum amândoi beam şi ne certam, dar nu în joacă şi nu mai eram prieteni, fiindcă eu plânsesem mult între timp şi plecasem de lângă ea.
Fragment din romanul Lunetistul, Editura Polirom, Colecția Ego Proza, 2013