Sîrguința unor femei
::: AUDIO :::
::: TXT :::
Marius Chivu Sfîrșit de sezon Sîrguința unor femei Ești un băiețel blond cu ochelari, îmbrăcat într-un tricou cu Chip & Dale vîrît în pantalonii scurți cadrilați cu bretele, porți sandale roșii cu motive populare și șosete albe, iar la mînă, un ceas de plastic ce indică aceeași oră, tocmai împingi ușa masivă şi te strecori în vestiarul unei cooperative meșteșugărești cu nume înălțător, lăsînd îndărătul ușii metalice vacarmul a peste o sută de croitorese de toate vîrstele, așezate rînduri-rînduri în spatele mașinilor de cusut, tighelind rîsetele lor spontane provocate de povești de neînțeles presărate cu nume de bărbați pe care nu-i cunoști, nu i-ai văzut niciodată, pentru că în secție tu ești singurul intrus. Vestiarul este antreul unui depozit cu luminator, două rînduri nesfîrșite de dulapuri înguste de fier, cu fante de aerisire în partea de sus, majoritatea dulapurilor sînt descuiate, unele chei s-au pierdut, altele așteaptă neîntoarse în încuietori, deschizi rînd pe rînd ușile care scîrțîie și privești pozele lipite în interior, pagini cu actori și cîntăreți decupate din Femeia, Cinema, Pentru patrie, reviste la care croitoresele sînt abonate, li se rețin banii în ziua salariului. Ai deschis ușile vestiarelor într-un evantai de branhii, iar artiștii se desfășoară acum sub luminator ca într-o bandă desenată, te lungești pe baloturile de materiale textile, te scufunzi între suluri cu nume melodioase de materiale textile: nanghin și finet, dantelă, doc și diolen, tercot, tergal și etamină, privind femeile şi bărbaţii aceia frumoşi, îmbrăcați în haine frumoase, fotografiați în mijlocul unor vieți frumoase și îndepărtate, de dincolo de ocean, pe unii îi știi de la cinematograf, uneori și de la televizorul alb-negru cu lămpi, durează un minut pînă se încălzesc lămpile, pentru ca la închidere să producă o mică explozie ce întunecă ecranul și absoarbe lumina într-o linie la mijloc. Reveria te moleșește, te ridici dintre pînzeturi, închizi ușile dulapurilor asemenea clapelor unui imens acordeon metalic și te întorci în sala maşinilor de cusut, pentru o clipă strălucirea neoanelor, vacarmul vocilor și țăcănitul ritmat al pedalelor te amețesc, treci printre rînduri, pe sub pînza ațelor colorate ce coboară din bobinele suspendate peste umerii muncitoarelor, croitoresele par niște păpuși pe sfori sub un cer de mulinete, sculuri și mosoare, te oprești la fiecare femeie care-ți zîmbește, aduni în buzunarele pantalonașilor dropsuri, caramele, faringosept, bucățele de glucoză și Cavit învelite în coli tehnice sau în petice de stofă tăiate prea mici să devină buzunare, și le întrebi despre personajele închise în dulapurile vestiarului. Cine se pupă acolo, ea cu capul dat pe spate? Tanti Minodora oprește visătoare acul în mijlocul tivului: Viviăn Leig şi Red Batlăr. Ce frumos e pe aripile vîntului! Cine e băiatul ăla cu părul în sus şi gulerul ridicat? Doamna Tatiana zîmbește larg în timp ce întărește gaica ori coase butoniera: Elvis, cel mai mare cîntăreţ de rocănrol, înnebunea femeile, chirăiau şi leşinau nebunele numa cîn` apărea, s-a-ngrăşat de la droguri, a murit, săracu`. Cine e negrul ăla creţ? Iar Livia - superba, sărmana Livia, seamănă cu cîntăreața Sandra, dar tu nu știi încă asta, așa cum nu știi că în curînd va face un chiuretaj cu andreaua, încurcată cu maistrul căsătorit al atelierului de croieli, nu va prinde Revoluţia, are nouăsprezece ani și e ucenică - se oprește din lucru: Cel mai mare chitarist al tuturor timpurilor. După ce termina de cîntat, dădea foc la chitară pe scenă şi lumea urla, a murit tînăr. Negrii au ceva special, e unul Maicăl, care cînd dansează zici că merge în faţă, dar el se duce în spate? Nu înțelegi cum cineva poate cînta la chitări în flăcări, cum cineva poate merge înainte dar înapoi, și cine e Brams? Iar doamna Suzana prinde buzunarul cu un bold, te mîngîie pe cap şi îți spune șoptit, aproape cu tristeţe, bonjour: E un compozitor de muzică simfonică la care o duce Antăni Părkins pe Igrid Berman cînd se-ndrăgosteşte de ea, doar că ea îl iubeşte pe altu` care ăla nu o iubeşte, of! Cine e băiatul cu nenea ăla? E din Cramăr contra Cramăr. Nevasta lui pleacă de-acasă şi el rămîne cu copilu`, dar nu ştie cum să-l crească, are şi servici şi n-are cu cine-l lăsa acasă. Ca noi, o auzi pe mama ta, ea ți-a croit pantalonașii cu bretele dintr-o fustă mai veche, o privești cum taie cu grijă stofa cu o foarfecă mare și grea mișcîndu-și gura în cadența foarfecii. Cine e ăla cu barbă şi coroniţă de flori de cîmp pe cap? Travoltaaa, exultă Livia, apoi îți povestește un film în care oamenii dansează în parcări, în cofetării, pe străzi, Livia mişcă din şolduri pînă îi alunecă buretele de pe scaun, îți descrie podeaua cu becuri colorate și globul cu oglinzi care umple discoteca de lumini, apoi o auzi strigînd pe Maricica, şefa de secţie care umblă cu prosopu-n geantă, după cum bîrfesc femeile cînd ies la bufet să fumeze BT, Liviuco, lasă dracului zbenguitul, că iar ţii tura în loc, iar din spatele ei se ridică aburii groși ai fiarelor de călcat aliniate ca niște mici OZN-uri, cordoane suspendate sub neoane. E pauza de masă și doamna Oprea, mușcînd dintr-un sandviș cu parizer scos din poșetă, citește pe voci o anchetă dintr-o revistă, mașinile de cusut au tăcut, femeile ascultă: Cum vi se pare moda actuală? Foarte frumoasă. Modernă și îndrăzneață, plină de imaginație. Mulți dintre noi o găsesc aberantă, dar aceasta este doar o tendință. Tendința de a-ți arăta noada curului, comentează una, Fă, splendoareo-n iarbă, e copilu` aicișea, apoi doamna Oprea trece la Poșta redacției: În magazinele din orașul nostru, care se aprovizionează de la I.C.R.T.I. Suceava, lipsesc multe lucruri necesare. Aș da numai cîteva exemple: mașini de gătit electrice, frigidere, vase emailate de 10-50 litri, costumașe pentru șoimii patriei, unele produse cosmetice. Cei în drept ne spun că aceste mărfuri nu există în depozite. Noi credem că s-ar găsi dacă cei care fac repartizările ar ține seama și de necesitățile de consum ale locuitorilor din orașele mici. Dar oare care sînt, fetelor, necesitățile nesatisfăcute ale croitoreselor din cooperativele orașelor mici? întreabă doamna Oprea și femeile izbucnesc în rîs. Fi-ți-ar lindicu tivuit, Opreo! îi strigă Flori. Eu știu una și bună: să-mi bage mai mult ulei la rotiță, se aude Cati, apoi Mimi, Gina, Mari, Nuți, Vera, ca niște rîndunele pe sîrma de telegraf, Să dea cu limba înainte să bage acul, Să se joace cu degetarele, Să scuipe creta, dacă e uscată, Să țină deștiu apăsat pe butonieră, Să-i strîng suveica, să mă strîngă de papiote, Să mă plesnească peste baloturi, Să-mi arate tragerea pe brînci la aplicațiile de premilitară, Să-mi stropească dovleceii la practica agricolă, Să-mi tragă tighelul și pe față, și pe dos, în ambele ture, că mie-mi place omu` om și... mai departe să nu zic, Nebună rău ești, fă, Lucrețio! Asta ai învățat-o de la Maricica? O știu de la Paris, cînd am dansat ultimul tangou, fă doamno! Am dansat și desculță-n parc, și pe acoperișu` fierbinte, și pe poduri, în gară în doi am dansat, sufla-ți-aș bărbățelu` ăla gingaș! Măvaică pe tine te-au refuzat la export. Pe mine? Care-mi vezi sfîrcurile și prin molton!?
(Fragment din volumul Sfîrșit de sezon, ediția a doua, Editura Polirom, 2022)