::: AUDIO :::
::: TXT :::
Lucian Dan Teodorovici Matei Brunul Închisoarea Galați, situată în nordul orașului, pe strada Traian, la doi kilometri de gară, era delimitată de două ziduri, fiecare avînd o grosime de aproape un metru și o înălțime de patru metri. Zidul exterior, care desena un perimetru de peste șase sute de metri, era punctat, pentru toți cei din afară, cu becuri, la o distanță de cincisprezece metri unul de altul, deasupra cărora se ridicau, spre interior de astă dată, cîteva reflectoare. Între acest zid și următorul, aproape identic cu primul, curgea un rîu de sîrmă ghimpată, valuri-valuri, ridicate pînă aproape de buza celor doi pereți de piatră care-l încadrau. Însă nici în momentul în care ajunsese aici, nici mai încolo, cât a durat prizonieratul său, Bruno Matei n-avea cum să afle lucrurile astea. Ce se vedea din interiorul penitenciarului era prea puțin pentru a-și face o imagine asupra locului în care se afla. Așa încît, constatarea a făcut-o el însuși în primele zile de după schimbarea locului de încarcerare, cînd încă nici măcar nu fusese scos din celulă pentru a fi dus la muncă, putea fi în Galați la fel de bine cum putea fi din nou pe Dealul Arsenalului din București sau pe oricare alt deal, în oricare altă vale, în oricare alt loc din România. Poate doar clădirea unității militare sovietice, la nord-estul zidurilor închisorii, în care unii deținuți ajungeau cîteodată, sub pază, pentru a face tot felul de treburi gospodărești pentru care sovieticii se pare că nu aveau suficient personal, poate doar această clădire să-i fi transmis că aici dușmanul e mai aproape, e mai atent decît în celelalte închisori prin care trecuse. Asta dacă într-adevăr dușmanul era cel la care se putea gîndi, cel care și fără Conducătorul său, mort în urmă cu puțină vreme, își menținea, după cum păreau a curge lucrurile, nepăsarea față de rumorile dintre deținuții ce dădeau, în ultima vreme, frîu liber unor închipuiri cu soldați americani veniți să-i salveze din pușcării. Dacă poziționarea închisorii îi era străină lui Bruno, cu lumea mică, interioară, s-a obișnuit repede, în primele luni. Clădirea celularului, ca o potcoavă, se ridica pe două etaje. Fiecare etaj, avea să afle nou-venitul, cuprindea cîte treizeci de celule strîmte, rareori ocupate totuși doar de cîte-un singur om, uneori avînd cîte trei sau chiar patru deținuți. Bruno fusese repartizat într-una dintre aceste încăperi, plină de crăpături în beton, cea mai mare coborînd, distinctă, continuă, dinspre plafon pe pereți – crăpăturile aminteau încă, la treisprezece ani distanță, de marele cutremur din noiembrie ’40, explicație pe care Bruno o primise cîteva luni mai încolo, de la nea Zacornea. O cămăruță de la etajul întîi al celularului, sufocantă, în scurt timp avea să simtă din plin asta, un cuptor cu o portiță minusculă, marcată de gratii și situată aproape de plafon, care le oferea prea puțin aer lui și celorlalți trei colegi. Năclăiala devenea și mai nenorocită pe timpul nopții, căci cei patru oameni nu aveau în celulă decît două paturi, suprapuse, așa încît somnul, lipit de un coleg, în același pat, era o corvoadă mai mare decît munca. Pe timpul zilei, cînd nu ieșeau la muncă, se lăbărțau cu rîndul în pat, cîte unul, depărtîndu-și membrele de corp, pe saltelele de paie, ferindu-se să atingă marginile de fier ale patului, pe care, pentru a le spori chinul, cîteva raze de soare ce treceau prin deschizătura cu gratii le înfierbîntau – iar atunci cînd unul dintre ei le atingea, sudoarea adunată pe piele sfîrîia, făcîndu-i pe ceilalți să se crispeze în așteptarea țipătului înfundat al celui neatent. Nici măcar pavimentul de ciment nu le oferea, în fierbințeala zilelor de vară, un minim refugiu, cel al tălpilor. Totul era fierbinte în jur, ei înșiși erau fierbinți, iar pentru Bruno, obișnuit cu căldura Peninsulei, dar care acolo, în spațiul mare, deschis, al încăperii comune, lăsa totuși loc aerului să circule, chinul plămînilor de-aici era aproape de nesuportat. Astea fiind condițiile, impunerea unui program constant de lucru a însemnat pentru Bruno, mai ales de-a lungul lunilor de vară, o izbăvire care venea odată cu fiecare deschidere a ușii metalice de către un gardian și se încheia seara, cînd reîntoarcerea în cuptor era obligatorie. Iar asta cu atît mai mult cu cît, spre deosebire de Peninsula, unde munca se transforma ușor în corvoadă, neoferindu-ți nimic nou în afara înjurăturilor, uneori a loviturilor, în afara prafului aspru de piatră ce nu lipsea nicicînd din aer, aici pușcăriașii erau puși, în funcție de necesitățile agricole, la treburi dintre cele mai diverse. Primele ieșiri la muncă ale lui Bruno fuseseră la prășitul porumbului. Mai încolo, la culesul roșiilor, la strînsul mazărei. Pentru secerișul orzului părăsise grădina, alături de mulțimi de alți pușcăriași, păziți mult mai bine decît de obicei, cu arme pregătite să tragă, în cîmpul ce se întindea parcă fără sfîrșit dinaintea lui. Simțea zidurile delimitate de țevile puștilor la fel de clare precum cele din Peninsula. Iar munca îi oferea o anume mulțumire doar datorită diversității. Altfel, avea să afle după bucuria de la început, nu era nicidecum mai ușoară, într-un fel devenea chiar mai chinuitoare, căci agricultura te obligă să stai aplecat, să-ți tîrăști picioarele, să cari în spate orele, să le simți ca o povară în care se adună bucăți de timp ce capătă greutatea pietrei. Iar dacă țăranul are voie să se elibereze din cînd în cînd de aceste bucăți de timp, aruncîndu-le la pămînt în timp ce-și îndreaptă șira spinării, scuturîndu-se de ele, pentru deținutul transformat în țăran aici, la Galați, poziția verticală era un privilegiu acordat numai atunci cînd nevoile fiziologice nu mai sufereau așteptare. Asta era singura soluție, la care recurgeau mulți, deși, la drept vorbind, apa destul de puțină care li se dădea și căldurile în care lucrau n-ar fi trebuit să pună prea multă presiune pe vezicile oamenilor. Asta era și soluția pe care-au găsit-o Bruno și nea Zacornea, pentru ca rugămințile celui din urmă, transformat la bătrînețe în învățăcel, să se concretizeze în lecții de construire și de mînuire a unei păpuși care să nu mai lîncezească sub formă de pitic colorat, ci să se poată mișca, eliberată de înțepenirea încheieturilor. Pentru gardian – căruia aici, în cîmp, păzind deținuți ce puteau deveni oricînd mai periculoși dat fiind că specificul muncii agricole la care erau supuși le oferea o posibilă armă, secera, nu i se mai îngăduia așa ușor să-și pună în pericol atenția meșterind la figurinele sale – găsirea momentelor în care putea lucra la păpușa din lemn, după indicațiile lui Bruno, a devenit în următoarele săptămîni o prioritate. Lucra acasă. Însă deținutul de care se apropiase într-atît în ultima vreme și în care, ascultîndu-i poveștile spuse pe acea voce hotărîtă, joasă, căpătase tot mai multă încredere îi vorbise despre centrele de greutate ale păpușii ca despre un lucru căruia trebuie să i se acorde o mai mare importanță chiar și decît formelor de lemn, chiar și decît frumuseții ultime a figurinei. „Frumusețea nu contează“, așa îi spusese Bruno într-una dintre discuțiile lor, „marioneta devine frumoasă prin mișcări, iar mișcările sînt bine susținute numai în cazul în care centrele de greutate sînt perfect poziționate“. Vorbe greu de înțeles de către nea Zacornea, precum ale învățătorului din sat, cel cu care se mai întîlnea uneori la birt, în seri prea senine pentru a și le petrece acasă, și cu care îi făcea plăcere să se-apuce să discute, deși, de cele mai multe ori, învățătorul vorbea, iar bătrînul creator de pitici se mulțumea doar să asculte. Lucra acasă păpușa, membru cu membru, apoi aducea bucățile sculptate în penitenciar și-l aștepta, cu emoție, pe Bruno să-și dea verdictul. Uneori, n-apuca într-o zi întreagă să rămînă singur cu acesta. Alteori, după ce deținutul cîntărea bucata de lemn sculptat, punînd-o în diferite poziții de echilibru, nu știa nici măcar el ce să spună. Da, observa Bruno, părea bine construită, dar pînă nu vedea întregul, pînă nu se lămurea cum se îmbină una cu alta, nu putea fi sigur că sculptura era perfectă. Iar nea Zacornea, căruia întreaga operațiune, „proiectul“, cum începuse să-l numească în discuțiile cu Bruno, îi stîrnise un soi de pasiune pe care n-o înțelegea, dar de care devenea mai preocupat decît de toți piticii construiți vreodată, se amăra, căci îi era greu să aducă toate bucățile păpușii în închisoare, pentru a trece prin cîntarul lui Bruno. Momentele acestea în care discuțiile între ei puteau avea loc se petreceau mai ales în stufărie, pe malul Dunării, unde, în afara ieșirilor în grădină sau în cîmp, se desfășura adevărata muncă a deținuților. Pentru că stuful putea fi cules mai tot timpul anului, la nevoie chiar și iarna, ieșirile în stufărie umpleau toate celelalte zile în care muncile din grădină sau din cîmp, în general mai plăcute, nu erau necesare. Aici, în stufărie, verifica cel mai ades Bruno modul în care se năștea păpușa lui nea Zacornea, în timp ce stătea ghemuit la pămînt, cu pantalonii săi cenușii coborîți pînă la genunchi, mimînd vreo durere de burtă care-l împiedica să-și continue treaba. Iar bătrînul gardian, în picioare lîngă el, păzindu-l cu o față încruntată, asculta toate indicațiile, le memora cu sfințenie, urla din cînd în cînd: „Hai mai repede, putoare, că nu-mi pierd ziua ca să-ți golești tu mațele!“ ori ceva asemănător, apoi îi mulțumea în șoaptă, îi făcea cu ochiul și-l asigura că i-a reținut toate sfaturile, că a reținut exact locurile în care brațul, antebrațul, pieptul, vreun picior al păpușii mai trebuia să se elibereze de lemn, pentru a ajunge la forma dorită de amîndoi. Vara era pe sfîrșite cînd capul cu nas lung, de Pinocchio, al marionetei lui nea Zacornea a fost terminat și i-a fost prezentat, în același mod, lui Bruno, iar acesta și-a dat, în fine, acordul pentru asamblarea membrelor. Și i-a promis gardianului că, dacă a doua zi îi va putea justifica în fața celorlalți o pîntecăraie grozavă și, totodată, dacă va putea veni cu păpușa unită în întregime, în exact punctele pe care Bruno i le indicase de fiecare dată cu pămînt, puteau lega sforile, ba chiar puteau începe prima lecție de mînuire. Pentru nea Zacornea abia asta a fost prima provocare care i-a creat cu adevărat temeri. Pînă acum, l-ar fi înțeles colegii, l-ar fi înțeles chiar cineva din conducere dacă l-ar fi găsit cu bucăți de lemn ce încropeau o parte a unui corp oarecum omenesc; îi știau țăcăneala, chiar dacă pînă atunci și-o manifestase numai prin modelare în lut, iar acum trecuse la alt material. O păpușă în toată regula adusă în închisoare ar fi provocat însă, în cazul în care ar fi fost prins, cu totul altceva. Ceva ce ar fi putut duce, o știa prea bine bătrînul gardian, în orice direcție, în cele mai de nedorit, poate chiar înspăimîntătoare direcții. De astă dată, n-avea cum să mai aducă pe bucăți păpușa. I-ar fi fost dificil să le îmbine aici, în închisoare, unde nu doar că i-ar fi lipsit uneltele necesare, dar nici n-ar fi găsit acel loc complet retras care să-i permită meșteritul – o parte destul de zgomotoasă a „proiectului“. A doua zi, cînd a intrat pe poarta penitenciarului, nea Zacornea avea strîns în jurul șalelor un fular larg, maro, peticit, iar inima i se zbătea precum o găină ținută pe butuc pentru tăiere. În strînsura fularului, s-a grăbit el să le explice celor care s-au mirat, avea pietre de scîntei, căci auzise undeva că acestea trag orice boală și-o înghit în interiorul lor, ca și cum n-ar fi fost. Și tot lor, curioșilor, le-a justificat durerile de șale din toiul vremii călduroase prin cîteva vorbe hître, ce trimiteau către-un efort cu care nu mai era de-o vreme obișnuit și la care, lovită de-o neașteptată poftă, l-ar fi obligat baba lui în noaptea ce trecuse. Tratamentul cu pietre de scîntei, cum numea el bucățile de cremene, era singurul lucru adevărat în poveste, îl încercase în iernile cu suferințe, uneori chiar cu folos. Celelalte lucruri pe care le spunea îi provocau însă un tremur al vorbelor, dar din fericire manifestarea asta, imposibil de controlat de către bătrînul gardian, nu încurca sugestia pe care dorea s-o transmită. Icnetele, la rîndu-le, se potriveau beteșugului declarat, deși numai unele erau jucate, altele, nu puține, fiindu-i provocate de înțepăturile păpușii de lemn prinse sub fular și legate cu sfoară de jur-împrejurul mijlocului. Odată scăpat de întrebările cărora cu greu le putea face față, nea Zacornea n-a mai rezistat spaimei ce i se-ncolăcea de inimă mult mai rău decît o făcea păpușa în jurul brîului, așa încît, cu regretul că avea să mai piardă o zi, poate mai multe, din timpul dedicat învățăturilor sale, a găsit un loc ferit în interiorul închisorii, într-o gaură dintr-un zid unde se elibera alte dăți de pachetele cu mîncare pe care le lua de la neamurile deținuților pentru a le da acestora pe ascuns, ceea ce a făcut ca pîntecăraia lui Bruno să devină inutilă. Iar ziua de muncă s-a scurs pentru acesta din urmă mai greu decît de obicei, căci, în lipsa complicității stabilite cu gardianul ce-i devenise prieten, nu s-a putut elibera decît rareori de povara bucăților de timp ce-i apăsau spatele și în stufărie, la fel ca pe cîmp sau în grădină. Mai mult, nea Zacornea nici nu s-a apropiat în acea zi prea mult de el, spaimele adunate în cursul dimineții făcîndu-l să se ferească pînă și de cea mai simplă comunicare cu Bruno. Abia spre seară, în timp ce se-ntorceau dinspre Dunăre, bătrînul gardian i-a șoptit că obiectul era la loc sigur, în închisoare, dar că aveau nevoie de-un alt timp și de-un alt loc pentru continuarea „proiectului“. Timpul și locul s-au potrivit greu de astă dată. Scurgerea inutilă a zilelor, fără a putea vedea păpușa pe care-o construise în mintea lui cu exact aceeași migală cu care, într-un sat situat la zece kilometri de Galați, o construise de-adevăratelea nea Zacornea, a început să-l chinuie pe Brun mai rău decît căldura din cuptor, cum ajunsese să-i zică, asemenea colegilor lui, celulei în care era vîrît după orele de muncă. Așa încît, după mai bine de-o săptămînă de așteptare zadarnică, s-a silit, cum se obișnuise în acești ani s-o facă, să-și curme și de astă dată speranțele, chiar dacă cele de-acum nu mai erau legate de vreo eliberare miraculoasă a sa, ci doar de atingerea unei păpuși de lemn, atingere în care începuse să vadă mult mai mult decît, își spunea Bruno, putea însemna ea în realitate. În noaptea în care ușa celulei s-a deschis, iar gardianul i-a rostit numele, nici nu s-a gîndit vreo clipă la păpușă. Dimpotrivă, s-a trezit mecanic, lăsîndu-se pentru cîteva clipe învăluit de gîndul, apărut parcă din coșmar, că Baba Samca și moroii ei îl găsiseră și-aici, pregătindu-se în acele clipe pentru tot răul pe care-l vrusese îngropat mai întîi pe Dealul Arsenalului, apoi în Valea Neagră. Abia recunoscîndu-l pe nea Zacornea în cel care-i spusese numele cu voce aspră, inima i-a venit întru cîtva la loc. Dar gîndul tot nu s-a lăsat dus înspre „proiectul“ lor, ci mai degrabă înspre constatarea că, pînă la urmă, gardianul, fie el oricît de blînd, tot nu se poate feri să-și ducă la capăt datoria. Urmîndu-l pe nea Zacornea în tăcere și neîndrăznind s-o curme prin vreo întrebare, cu atît mai mult cu cît acesta părea copleșit de alte gînduri, Bruno s-a minunat abia în momentul cînd, după ce l-a împins în interiorul băii, bătrînul gardian a tras zăvorul încăperii și, îmblînzindu-și brusc chipul, a vorbit: — Nici nu știi cît m-am chinuit să-i fac să mă pună iarăși de noapte. De-un an nu mai fac tura asta, ai văzut și matale. S-au gîndit că-s prea bătrîn. Și eu n-am zis nu, că parcă nu-mi mai arde de nopți nedormite. Dar uite cum se-ncurcă lucrurile… Acu’ am reușit să fac schimb cu un coleg, s-a nimerit. Mă cam strînge-n spate, da-ncaltea să iasă ceva din asta. Apoi și-a băgat mîna sub fularul de la brîu, pe care numai atunci, în secunda aceea, Bruno l-a observat umflat, și a scos de-acolo creatura de lemn de care amîndoi, în feluri diferite, își legaseră speranțele. Pentru nea Zacornea n-a urmat însă cu adevărat o noapte a inițierii în mînuirea marionetelor. Deși așteptase asta de-atîta vreme, bătrînul gardian, după ce l-a urmărit pe Bruno, ca pe-un profesor, în timp ce acesta a prins sforile în punctele cele mai potrivite de pe corpul păpușii, s-a mulțumit să se retragă lîngă calorifer, să se sprijine într-un cot acolo și să privească. Cu un zîmbet care abia i se deslușea sub mustața grizonantă, stufoasă, nea Zacornea nu s-a temut de minutele scurse, nu le-a mînat grăbit, chiar dacă mintea îi mai spunea din cînd în cînd că puteau fi oricînd prinși. Și-a alungat zvîcnirile gîndurilor, le-a eliberat de amenințarea ce putea apărea din afara acestei încăperi. A refuzat să se mai gîndească la faptul că în întreaga închisoare, în acel moment, mai exista și altcineva în afara lor. A celor trei. Trei, într-adevăr, căci, odată atașate sforile ce-o conectau cu lumea animată, păpușa a început să se miște. Să pășească mai întîi, unu, doi, trei, patru, pînă-n fața gardianului. După care s-a înclinat ceremonios dinaintea lui, ca un cavaler din vechimi în fața unui rege din aceleași vechimi, s-a retras puțin, unu, doi, trei, patru, și a început cîteva fandări de dezmorțire. Cînd toți mușchii i s-au relaxat, cînd inclusiv gîtul i-a scăpat de amorțeală, a bătut cu piciorul în ciment, hotărîtă, și a început să danseze. Cu pași mici, cu pași mai mari. Iar dansul ei a devenit tot mai energic, tot mai îndrăcit, tot mai prins în vîrtejul unei muzici pe care, fără doar și poate, urechile păpușii o auzeau, la fel cum urechile lui Bruno o auzeau. Și-apoi, pentru că magia a umplut scorojita sală de baie, muzica și-a făcut drum și către urechile bătrînului gardian, bărbia acestuia a început să țină ritmul, primei viori i s-a alăturat un țambal, de undeva a răsunat o trompetă, iar spațiul a început să se lărgească, becul slab, murdar, al băii s-a spart și a slobozit lumina pe care-o ținea prizonieră, iar aceasta, însuflețită de eliberare, s-a colorat brusc în toate nuanțele, apoi s-a refugiat în zeci, în sute de alte becuri, care-au înghițit toate urmele de întuneric.
(Fragment din romanul Matei Brunul, Editura Polirom, 2011)