::: AUDIO :::
::: TXT :::
Marius Constantinescu Să nu uit ... cum o luasem la Vatican, în anul de graţie 1993, pe un culoar care mi se păruse mai tăinuit, la etajul al doilea al Palatului Apostolic, în căutarea Logiilor lui Rafael. Nu m-a surprins că nu se mai auzea nimeni în jurul meu şi nici că am dat faţă în faţă cu un prelat care m-a întrebat, binevoitor, ce căutam în acea parte non-turistică. „Logiile”, i-am răspuns. „Nu se mai vizitează”. Şi mi-a făcut, gentil, calea întoarsă. Abia cincisprezece ani mai târziu le-am văzut, ca masterand la Istoria Artei, într-un privilegiu de o oră, pe care, şi să vreau, nu aş avea cum să mi-l extrag din memorie. S-a aşezat peste circumvoluţiuni precum graffiti timpurilor peste frescele scorojite de istorie. ... cum muşchii şi sporii şi-au compus propriul contratimp muzical pe melodia sinuoasă, ocultă a zidurilor de la Tomar, comoara neştiută a Portugaliei. O după-amiază trândavă, îmbăiată în soare albicios, în care arhitectura acestui templu-palat-mănăstire s-a deschis privirii mele ca un pâlc de mangrove cu rădăcini dantelate. ... cum muzica unui pian se apropia în timp ce ochiul se îndepărta, dar nu putea să evadeze, de „Doamna cu blană” de la Pollok House, Glasgow. Pe vremea aceea era de El Greco, astăzi e de Alonso Sánchez Coello, dar şuviţele linxului în care e învăluită foşneau la fel de moale. Dincolo de casa ei se întindea parcul cu ploi şi pereţi de rododendroni care plouau şi ei flori roz şi portocalii. ... digurile pline de lebede şi de găinaţ de la Galway, lungite până mult în sânul Atlanticului, ultima şarjă a Europei în faţa necunoscutului acvatic. Bătea vântul puternic, cântam melodii tâmpe, eram singuri şi nu am cules nicio scoică, nicio piatră, nicio algă, ceea ce, pentru colecţionarul care sunt, mi se pare de neiertat şi astăzi. ... mama şi fiica de la Urbino, de pe o bancă din Piazza della Republica. Ne intersectaserăm, în mod ciudat, toată ziua, într-un oraş ceva mai mare decât un cub Rubik, iar acum, seara, le vedeam din nou. Prima mereu dăscălită de a doua, jumătate a dojană, jumătate duios. Se certau, tăceau, se contraziceau, tăceau şi o luau de la capăt. Le-am făcut o poză neclară din partea cealaltă a pieţei. „Mamma, ti do l’aspirina...” ... pe Madame Chanel. Eu antipatizez profund pisicile (cu tot cu certificat de alergic), dar pe această odaliscă de blană arămie o duc cu mine în gând de fiecare dată când mi-amintesc că am fost, în altă viaţă, la Bruges. Se întinsese, suverană, decadentă, perfectă pe o masă într-un magazin de antichităţi. Stăpâna locului îi semăna şi mi-a vândut o bufniţă de bronz cât un deget de mică de parcă ar fi fost un Cartier. ... cum miroase Agua de Naranjos de Sevilla. A floare de portocal, spune explicaţia oficială, previzibil. A Santa Cruz, perete văruit în alb, labirint de ruele, patruzeci de grade la umbră, prânzuri în care puteam doar gazpacho cu gheaţă, mozaic arab, piele tăbăcită şi mătase de culoarea portocalei uscate. Altfel, o simplă colonie efemeră. ... baia cu degete zdrelite la Portoferraio, în Elba, unde azuriul mării m-a indus în eroare şi aproape mi-a rupt tarsienele la o palmă de mal, printre bolovani nevăzuţi. Era prea frumos şi mi-era prea nu ştiu cum să fi fost pe această insulă şi să fi stat doar pe uscat. Purtam un tricou alb în V şi eram, şi atunci, un pic ridicol. Măcar aveam scuza vârstei. ... cum s-a ridicat ploaia din apă pe podul de la Mont Saint Michel. M-a udat până la organele interne, fără să mă mai împotrivesc, că era în zadar. În prima toaletă publică, m-am dezbrăcat la piele, mi-am stors hainele şi... le-am pus la loc pe mine. Am dospit în suc propriu, la propriu, până seara, la Paris. Am primit la schimb un apus de soare aproape kitschos în care fleşele abaţiei au fost singurele linii drepte şi singurele culori pe care le puteai numi în cuvinte. ... laksa. Ce croissant, ce marmelade, ce ouă Benedict... Laksa e micul dejun 2.0. Cu tăiţei de orez, crevete mari, ouă fierte, pui, peşte, curry, lapte de cocos, tamarin şi lemongrass. Fierbinte, mai înviorătoare decât cea mai cea cafea, îndestulătoare pentru cel puţin jumătate de zi. Singapore are gust de laksa, iar laksa are gust de orice la intersecţie cu excelent. Supa asta primordială e cel mai bun lucru pe care îl poţi mânca într-o hawker market, cu picioarele goale, bani neaşteptat de puţini (cam singurul lucru ieftin în Singapore e mâncarea), când e atât de noapte afară încât pare aproape devreme. În fond, la capătul lumii, şi micul dejun e doar o convenţie. ... că nu am ajuns la Cloisters. Am fost la Met şi la Frick şi m-am dovedit prea comod să străbat tot Manhattan-ul. Unicornul e tot în captivitate, dar asta nu înseamnă că o să mă aştepte toată viaţa. A mea, că de a lui nu îmi fac griji. ... noroiul din lacul cu elefanţi din Phuket. Mi se înglodeau picioarele în el şi mai mă fulgera gândul că nu călcam doar în mâl, dar ce mai conta? Atingeam pielea pachidermelor uriaşe de parcă ar fi fost câinele fiicei mele. Iar eu eram mai copil decât e ea acum. ... camera în care am stat la Edinburgh. Victoriană, uriașă, cu recamier, cu șemineu, cu buiote, cu baia într-un dulap și cu cea mai frumoasă grădină tăinuită, în care întunericul nopții se încurca în ramurile copacilor și nu reușea să cadă. ... de George Styles, proprietarul unui mic magazin de argintărie din Hungerford, UK, pe care nu l-am cunoscut personal niciodată. De la el, înainte de eBay și de Etsy, am cumpărat câinele de argint care a dus inelul de logodnă, perechea de fazani care a pecetluit a patruzecea aniversare a părinților mei, bufnița de la nuntă și iepurele primului an de viață al fiicei mele. ... prima dimineaţă în Siem Reap. Dormisem iepureşte într-o cameră rotundă, cu cearşaful pe cap. Gecko sunt prietenoşi şi simpatici, dar prea îndrăzneţi pe întuneric. Mâncaserăm fructe şi dulceaţă de ananas şi, la aproape şapte, aşteptam călăuza pentru Angkor Wat. Era prea devreme după mai multe fusuri schimbate, eram prea departe ca să mă mai recunosc în tabieturi, era prea aproape soarele care învia în faţă, era prea de necrezut că eram. Acolo. Atunci. Tremuram puţin şi nici că mă puteam simţi mai tânăr. ... că mă obsedează maladiv Varanasi, că vreau să mă bată vântul în Hebride, să număr plăcuţe de ceramică în Samarkand, să aud cum se rosteşte Luang Prabang la faţa locului, să simt siliciul alb din Laguna Albastră şi, musai, să ajung la Cloisters. ... să fiu recunoscător. Puţinul meu e infinit pentru alţii. ... când o să fiu aproape să uit.