::: AUDIO :::
::: TXT :::
Tatiana Țîbuleac Vara în care mama a avut ochii verzi Sâmbătă nu am scos aproape niciun cuvânt. M-am prefăcut că am treabă cu bicicleta, ca să fiu lăsat în pace, deşi în realitate, în timp ce mă holbam la roţi, mă gândeam la Moira. Mama, în schimb, nu se putea opri din vorbit, turnând peste mine tot felul de informaţii false despre tinereţea bunicii, despre ea studentă, dar mai ales despre prima sa dragoste – un polonez care venise în Anglia special pentru ea, dar care a murit la un şantier de construcţii. Mama şi experienţele ei sexuale erau ultimele lucruri pe care voiam să le aud. M-am deconectat complet la partea cu iubirea şi am revenit abia când povestea ajunsese la subsolul în care am trăit cu toţii când m-am născut eu şi unde – deşi am avut doar apă rece timp de doi ani – fusese cea mai fericită. Mi-a povestit despre cum eram topit după Ptasie mleczko – nişte bomboane aduse de tata din Polonia aproape prin contrabandă – şi cum era să mor odată din cauza lor, pentru că le-am ascuns de Mika în cizme vara şi le-am mâncat abia la Crăciun. Despre cum bunica, care încă nu era oarbă, ne făcea seara zrazy şi makowiec şi compot din piersici şi se supăra pe mine şi pe Mika atunci când îi ceream ketchup, numindu-ne glupcy, iar pe mama – odurzona kobieta, pentru că băgăm în noi otravă. Despre Mika cu care ne jucam afară într-o cadă veche de-a piraţii şi prinţesele – eu cu castronul în cap, ea cu o cârpă în loc de trenă – pentru că Mika voia să crească prinţesă sau cel puţin să se mărite cu un prinţ, ca să nu trebuiască să fie vânzătoare ca mama sau şofer de tir ca tata. Mama vorbea şi vorbea – nici nu bănuisem că ştia atâtea cuvinte. Am lăsat-o să scoată din ea totul, să se reverse până la ultima picătură, deşi vedeam că inventează lucruri care nu aveau cum să fie adevărate, pentru că la vremea când se întâmplaseră nu mai eram copil şi nici nebun şi ţineam minte. Adică ţineam minte că ele pur şi simplu nu au existat, că nu s-au produs şi că oricât de frumos le-ar fi povestit ea acum, fiind pe moarte, acestea nu erau decât nişte minciuni. Ar fi fost frumos să fi existat. Să fi avut şi să fi simţit măcar jumătate din ceea ce îndruga mama în acea sâmbătă din acea vară, însă amintirile, ca şi toate lucrurile bune, costă. Iar noi – şi ea cu tata, şi eu – am fost mereu nişte zgârciţi şi am preferat mereu să băgăm în noi decât într-o amintire. După-amiază, când a obosit să mai vorbească sau poate a văzut că nu o mai cred, mama s-a apucat să facă tăieţei. Găsise în şopron o maşină veche, cu manivelă, care făcea paste în şase rânduri şi acum o învârtea ca o nebună. Până în seară umpluse cu aluat toate mesele, scaunele şi pervazurile, chiar şi fotoliul cel tapiţat cu mătase, chiar şi sofaua, pe care o acoperise din timp cu nişte ziare. Tăiţeii ieşeau şi ieşeau, galbeni şi lungi, ca nişte fâşii din piele, umplând toată casa cu un miros vag de ou şi de crud. Mama îi lua în mâini fericită şi îi aranja imediat pe o nouă porţiune liberă, ca pe nişte decoraţii nepământene. Mi s-a făcut milă de ea cum nu-mi fusese de nimeni niciodată. Poate doar de mine atunci când bunica mă obliga să beau ouă crude, pentru că sunt de leac, iar mie îmi venea să-mi vărs maţele doar la vederea lor. Îmi era milă de mama nu pentru că era pe moarte şi ştia asta; nu pentru că se subţiase cu totul şi cântărea acum cât berea pe care o beam singur într-o săptămână; nu pentru că îşi pierduse aproape tot părul şi îi era mereu frig; nu pentru că fugise să moară departe de casă lângă un fiu care până acum o lună ar fi ucis-o fericit cu propria-i mână. Îmi era milă de mama pentru că într-o astfel de zi -când a ajuns să facă paste şi să povestească despre anii ei cei buni, despre tractorul bunicii şi Ptasie mleczko, despre mine sănătos, despre tata acasă, despre Mika vie – a fost nevoită să mintă. Seara am mâncat amândoi până era să plesnim. Mama obosise atât de tare, încât nu mai putea şedea pe scaun, de aceea am tras împreună masa lângă sofaua pe care ea s-a cuibărit în colţ, făcându-şi loc printre pastele încă umede. „Dacă trăia Mika, n-ajungeam aici”, mi-a spus ea mai târziu, când eu mă ridicam deja pe scară ca să mă duc la culcare, iar ea a rămas tristă în colţ, ca o lumânare în întuneric. Fragment Vara în care mama a avut ochii verzi, Editura Cartier, 2022.
(Fragment din romanul Vara în care mama a avut ochii verzi, Editura Cartier, 2020 – Text publicat cu acordul Editurii Cartier))