::: AUDIO :::
::: TXT :::
Augustin Buzura Raport asupra singurătății Înainte de a fi doctor Casian Robert, medic primar psihiatrie, membru în diverse societăți savante, psihanalist reputat și autor a numeroase articole de specialitate etc., etc., mă numisem Vasile Robescu. Tatăl meu, Gheorghe Robescu, fost Robu, originar dintr-un sat obscur de pe malul Dunării, avea studii comerciale, dar nu avansase, se mulțumise cu postul de șef de birou și cu nebunia dobândită de la soția sa, Eufimia Câmpeanu, energică învățătoare dintr-un sat de lângă Cluj, de a cumpăra pământ, cât mai mult, căci pământul însemna putere și independență. Familia Câmpeanu dăduse numeroși intelectuali de țară, erudiți locali păstrați în memoria zonei. Unul dintre ei scrisese o istorie a portului popular și a obiceiurilor din sat, a tradiției orale; altul, pasionat peste măsură de Școala Ardeleană, a descoperit diferite obiecte de scris care i-ar fi aparținut lui Samuil Micu Klein, geanta în care Gheorghe Șincai își purtase manuscrisul celebrei istorii și altele, mai mărunte, cărora dorea să le facă loc într-un muzeu ce urma să-i poarte numele: Muzeul de istorie Națională Eusebiu Septimiu Câmpeanu. Din păcate, din cauza unui ziarist „care numai român curat nu este și numai inimă românească nu bătea în pieptu-i”, cum scrisese însuși Eusebiu Septimiu Câmpeanu într-o notă de răspuns, ideea căzuse în derizoriu. Ultimul articol al ziaristului pomenit l-a convins să renunțe definitiv la idee. Muzeu național sau talcioc?, se întreba Vasile Mureșan. „Izmenele pe care Decebal le-a avut pe el în clipa sinuciderii, furculița cu care regele persan Darius a mâncat prepelițe, cureaua de la pantalonii lui Scorilo împreună cu ulciorul în care Dochia, fiica ipotetică a marelui rege Decebal, își adunase lacrimile, vor putea fi văzute în muzeul învățătorului Eusebiu Septimiu Câmpeanu. Într-un viitor apropiat, exponatele vor fi îmbogățite cu craniul lui Atilla de la vârsta de 16 ani, o coastă a regelui Arpad, inelul de logodnă al lui Menumorut și, poate cel mai interesant exponat, lingura de lemn cu care Maria Tereza a mâncat miere de albine sălbatice într-un sat de lângă Năsăud. Într-o încăpere separată, domnul Cîmpeanu va expune hârtia pe care urmează să comenteze istoria fiecărui exponat, precum și, într-o primă traducere, jurnalul de călătorie a lui Traian prin Dacia, adnotat de împăratul Aurelian, cel care ne-a lăsat pradă liftelor păgâne care veneau din Asia. Acestea sunt doar o parte din numeroasele surprize pe care le-am aflat cu mare greutate de la vecinii săi. Vom fi însă acolo, la inaugurare, și vă vom relata ceea ce ni se va părea interesant.” Ziaristul cu pricina, „aflat în solda opresorului milenar”, și-a mai exprimat de câteva ori neliniștea că inaugurarea continuă să întârzie, dar Septimiu Câmpeanu s-a mulțumit să tacă și să spună cu glas scăzut niște vorbe mai aspre la adresa nației sale: „Vai ție, națiune română care te lași călăuzită de bolunzi și de fameni. Căci dușmanul milenar nu doarme.”. Muzeul, așadar, a fost dat uitării, dar moștenitorii s-au ales cu numeroase manuscrise vechi, diplome și acte de reală valoare, colecții de ziare, obiecte aparținând unor importante personalități transilvane, cu însemnările unor preoți despre capriciile vremii în ultimii zeci de ani, precum și cu diverse culegeri de folclor, în sfârșit, doi Câmpenei, Octavian Augustus și Lucrețiu, trecuseră munții în Vechiul Regat și, după exemplul lui Gheorghe Lazăr, au deschis o școală tocmai în București, „pentru a-i ajuta pe frații noștri să se îndepărteze de obiceiurile fanariote care numai cinste nu le aduc”. În cele din urmă, cei doi frați au murit în primul război mondial, în fruntea unor unități militare, în efortul de a dezrobi Transilvania, iar familiilor lor li s-a pierdut urma. Transformarea lui Robescu în Robert și a lui Vasile în Cassian a avut loc în timpul studiilor mele universitare, la insistențele bunicului meu, Ioan, care se enervase din cauza glumelor unor preparatori de la Istoria medicinei. Robu – deci și Robescu – nu putea fi decât expresia unei stări sociale, prin urmare ai mei au fost robi, deci țigani de prin sudul țării, eliberați de Kogălniceanu. Mai mult, bunicul meu, Ioan Robescu, nu era prea înalt de statură, avea păr des, negru, fața mai smeadă, ochii de aceeași culoare cu părul, iar peste toate, vocea foarte frumoasă, baritonală, l-a ajutat să câștige foarte bine făcând figurație în corul Operei din Cluj. Calitățile mele de cercetător științific, înălțimea și părul șaten ar proveni dinspre mamă, cum accentua mereu bunica, mândră de trecutul înaintașilor ei.
(Fragment din romanul Raport asupra singurătății, apărut în 2009 la Editura Polirom)