::: AUDIO :::
::: TXT :::
Vasile Ernu Sălbaticii copii dingo Cînd încep să povestesc, mulţi îmi spun că semăn cu o pisică. Şi nu din cauza felului în care arăt. Nici a lentorii, lenei sau altei caracteristici a acestui animal atît de îndrăgit de oameni. Pot spune că nu am mai nimic în comun cu el. Adică, nu eu am ceva în comun cu o pisică, ci mai degrabă poveştile mele. De ce? Pentru că mi s au întîmplat atîtea lucruri, încît parcă am trăit nouă vieţi, asemenea unei pisici. Sincer, habar n am dacă o pisică are nouă vieţi şi de unde vine asta. O fi un mit. O fi o metaforă. Însă eu am trăit atît de multe, încît nouă vieţi ar fi o metaforă foarte săracă. Şi nu vreau să exagerez. Nu mi stă în fire. Uneori cred că au fost prea multe vieţi. Această poveste începe în vremea pandemiei. Întîmplător. Totul a pornit de la un vis. Se spune că în vremuri de molimă şi crize oamenii visează mult. Nu se ştie de ce. Dar peste tot pe unde vine mai des îngerul morţii vine şi visul. Am visat şi eu des, ca orice om din acest timp al bolii. Am visat, iar şi iar. În unul dintre vise se făcea că a venit un înger. Nu era un înger obişnuit, aşa cum îşi imaginează copiii cînd merg la biserică. Nu avea aripi, nu era prea alb. Era doar mahmur. Iar la mahmuri mă pricep, fie ei şi îngeri. Era ca un om al străzii, băut, dar din cei care ţi spun ce trebuie. Din categoria îngerilor beţivi ai cartierului cu care în viaţa reală eu mă intersectez des. Dar în vis parcă sînt altfel. Îngerul mahmur care m a vizitat duhnea. Nu aş fi crezut că mahmureala se simte în vis. Se simţea. Mi a vorbit cam împleticit, cu pauze ca să se adune, dar totuşi clar şi cumva hotărît. — După pandemia asta, dacă scapi cu viaţă şi dacă ar fi să alegi o tragedie, ce ai alege? Cuvîntul „tragedie“, în acest context, m a speriat oarecum. De fapt, nu m a speriat, ci m a îngrijorat. Acel sentiment incert ce se insinuează şi provoacă un mic disconfort care tot creşte. Şi simţi că nu l poţi controla. — Dar între ce anume am de ales? am întrebat eu precaut. Ştii şi tu că tragediile sînt de foarte multe feluri şi nu sînt repetitive precum comediile, am adăugat, încercînd să l atrag de partea mea subtil. I aş fi propus 50 de grame de votcă pentru a l îmbuna. Dar eram în vis. Cine bea votcă cu îngerii în vis? Şi altceva nu aveam. — Ai de ales aşa, continuă el ideea puţin confuz, pierzînd parcă punctul de sprijin al discursului. Te întorci înapoi fie în anii ’80, fie în anii ’90. Această alegere stranie m a cam nedumerit. Dar nu m am gîndit prea mult. Fireşte că aleg anii ’80, mi am zis în sinea mea, anii sfîrşitului copilăriei şi nebunii ani ai adolescenţei. Acei ani îi mai pot retrăi. Anii ’90? Sincer, nu cred că i aş mai putea îndura o dată fizic şi psihic, pur şi simplu organismul ar exploda. Dar anii ’80 îi pot repeta. — Da, am hotărît, aleg anii ’80, am rostit eu atît de ferm, încît îngerul mahmur a închis pe jumătate un ochi şi m a privit suspicios. — Pînă acum nimeni nu s a decis aşa de repede, a zis cumva meditativ, ca pentru sine. Şi de ce, mă rog, ai ales aşa de repede anii ’80 şi nu anii ’90? Că s tot viaţa ta. Ia convinge mă să te trimit în anii ’80 şi nu în ’90, a transformat el brusc alegerea într un concurs de argumente. M am gîndit puţin şi am început să mi construiesc în minte povestea şi motivaţia. Cred că anii ’80 îi pot repeta cu uşurinţă pentru că atunci am trăit sfîrşitul copilăriei şi începutul adolescenţei. Indiferent în ce epocă şi în ce geografie trăieşti, această perioadă e fascinantă. Atunci am învăţat să simt, să iubesc, să sufăr, să gust, să pipăi, să înţeleg corpul meu şi pe al celuilalt. Atunci am învăţat aproape tot, în acea vreme am devenit ceea ce sînt. Nu am trăit niciodată o libertate mai mare şi mai uşoară decît în anii ’87 ’89, îmi zic eu privind dinspre somnul vis pandemic. Iar la uşă pîndeşte cel de al cincizecilea an. Parcă sînt îndreptăţit să spun asta... Am fost unul dintre neînfricaţii şi romanticii „copii ai epocii perestroikăi“. Am prins aşa: moartea epocii brejneviste, epoca zastoi – stabilitate de beton şi o melancolie cruntă. Am văzut o cum moare. Am privit moartea lui Brejnev, Andropov, Cernenko, toţi lideri ai PC al URSS, cel mai temut şi mai puternic partid politic din lume. Şi am prins venirea lui Gorbaciov, acest Ioan Botezătorul al lumii noi care se anunţa. Am prins glasnost şi perestroika: naşterea unei epoci radical opuse celei brejneviste. Am prins intervenţia în Afganistan – cea mai mare rană a generaţiei noastre. Am prins şi ieşirea umilă şi dezonorantă din Afganistan. Aici s a rupt definitiv contractul social, ca un corp frînt în două. Am văzut şi am trăit tragedia lor, am privit sicriele de plumb – Gruz 200 – cum vin în ţară. Am prins explozia contraculturilor sovietice – multe şi diferite. Azi pare de necrezut. Am prins Cernobîlul şi imensele lui traume. Am prins explozia drogurilor de tot felul: de la iarbă anaşa şi mac la cele de mare risc. Am prins explozia SIDA şi frica de ea. Am prins proteste de stradă cu duiumul în plin comunism. Am petrecut ani de zile pe stradă. Am prins venirea americanilor, de care ne am îndrăgostit; noi, ultimii copii sovietici, aveam să fim ultimii americani autentici. Am prins arestări de tot felul. Am gustat carcera miliţiei sovietice. Am prins explozia religiosului şi misticii de rit nou, am încercat totul, de la secte americane la mistici hinduse. Am prins noua mistică, cea mai tare dintre toate: mistica banilor, a mărfii şi a consumului. Banul Dumnezeu coborîse pe pămînt. Am prins „renaşterea naţională“, noua mistică identitară, pe care am trăit o în plină transă. Am prins arestarea lui Gorbaciov şi demisia lui. Am prins puciul GKCP – lovitura de stat. Stăteam cu prietena mea în apartamentul din Vilnius şi priveam tancurile trecînd pe străzi. Am văzut cum trag democraţii cu tancul în Parlament, Casa Albă din Moscova. Am văzut cum cade Zidul Berlinului. Am prins căderea şi destrămarea URSS – aşa ceva se întîmplă doar de cîteva ori în istoria omenirii. Toate acestea s au întîmplat cam în şapte ani. Maxim nouă. Ar fi un mare păcat să spun că ne am plictisit în adolescenţă. În acei nouă ani am trăit cu adevărat cel puţin nouă vieţi. În rest, am prins tipica viaţă sovietică: şcoală, vacanţe lungi, drumuri de la un capăt la altul al URSS, convieţuirea cu tot soiul de naţiuni stranii – fără sfîrşit. Banalităţi. Dar, privind în urmă, fie şi din vis, îmi dau sema că nu toate aceste multe şi imense evenimente istorice şi sociale pe care le am trăit au fost cele mai interesante lucruri din anii ’80. Mai ales dacă privesc dinspre prezent. Memoria aşază trecutul altfel. Memoria aşază lucrurile şi evenimentele cu totul diferit faţă de o carte de istorie care de obicei e contrafăcută. Astăzi altele sînt lucrurile care crezi că au contat cu adevărat. Sau, poate, memoria selectează diferit lucrurile la care, cu vîrsta, începi să ţii, pe care începi să ţi le aminteşti tot mai mult. Uneori par cele mai banale lucruri din viaţa ta. Dar ele rămîn adînc şi puternic imprimate în intimitatea ta. Cîteodată sînt bine ascunse, chiar uitate. Vine însă momentul cînd ies la suprafaţă. Le trăieşti din nou, cu o emoţie greu de controlat. Şi brusc, ca în orice poveste în care intervine elementul surpriză, m am trezit în anul ’87 sau ’88. Parcă eram într un subsol întunecat, urît mirositor, umed şi cîntam: O, acest loc straniu – Kamceatka O, acest dulce cuvînt – Kamceatka. Dar asta e o altă istorie, care va veni ceva mai tîrziu. Dacă vreţi să citiţi mai departe, vă anunţ că nu am de gînd să spun mai nimic despre copilărie, părinţi sau mai ştiu eu ce poveşti din acei ani îndepărtaţi, aruncaţi undeva într un sat din sudul Basarabiei, pe malul Prutului. Nu vreau să vă impresionez sau să vă plictisesc cu asemenea poveşti. Voi încerca să trec direct la subiect. Cînd şi cum a început totul? Cînd am ieşit pe poartă eram aproape convins că nu mă voi întoarce niciodată acasă. De unde ştiam asta? Nu ştiam, dar acesta era sentimentul. Poarta s a trîntit în urma mea, după ce mama şi tata m au îmbrăţişat. Mama mi a promis că se va ruga pentru mine. A fost mereu o femeie foarte religioasă. Tata mi a spus ceva simplu, parafrazîndu l, cred, pe apostolul neamurilor: „Dacă ţi a plăcut cum a fost la noi în familie, fă şi tu la fel“. Nu mai reţin exact fraza, dar acesta era sensul. Ei vorbeau cu tîlc. Nu spuneau nimic direct, dar era suficient ca să înţelegi. Bagajul era mic: cîteva rînduri de haine, mărunţişuri şi lucruri pentru nevoile domestice, cîteva cărţi, un mic pachet cu de ale gurii şi cam atît. Erau vremuri în care oamenii aveau nevoie de puţin pentru a supravieţui. În tradiţia familiei, principalul bagaj trebuia să încapă într o mică valiză şi restul să fie în tine. Bagajul ideal este acela de care nu ai nevoie pentru că e în tine. Am mai primit şi cîteva ruble, atît cît să rezist o lună la Chişinău, oraşul în care mă mutam. Speram că pentru totdeauna, era un oraş mare. Am plecat. Autobuzul roşu Ikarus s a oprit în mica autogară din sat, aducînd cu el mult colb şi fum. Era un autobuz mare, elegant pentru acea perioadă. Ikarus era practic marca cea mai elegantă de autobuze de cursă lungă din fostul bloc comunist. Cred că erau făcute în Ungaria. Călătorisem deja cu mai toate tipurile de autobuze din URSS şi pot depune mărturie că acesta era cel mai comod şi sigur. Era faimoasa rută Reni Chişinău, care unea sudul Ucrainei şi Basarabiei cu oraşul capitală de republică unională. Era singura conexiune directă cu Chişinăul din satul meu. Mai existau alte legături, însă doar din Cahul sau Vulcăneşti, de unde plecau autobuze din oră în oră în prima parte a zilei. Am urcat în autobuz, mi am găsit locul de pe bilet şi am plecat. Era totuşi o problemă cu aceste autobuze, care mă deranja destul de tare pe atunci, iar azi îmi trezeşte amintiri plăcute. Mirosul de motorină amestecat cu cel de cauciuc ars. Nu îl simţeai în permanenţă, dar din cînd în cînd venea peste tine şi, cum eu eram destul de sensibil la mirosuri, mi se făcea greaţă. Dar nu am vomitat niciodată. Cu timpul, aveam să mă obişnuiesc, iar azi caut cu disperare acest miros – funcţionează ca o madlenă. Drumul de acasă pînă la Chişinău era destul de lung. Aveai de străbătut 200 de kilometri de a lungul Prutului, 20 trecînd printr o mulţime de sate. Autobuzul staţiona cîte 10 15 minute doar în centrele raionale: Cahul, Cantemir, Leova, Kotovsk (actualul Hînceşti) şi Chişinău. Toată această distanţă o făceai în patru cinci ore. Drumul era plăcut, chiar dacă nu era perfect. Aveai ce vedea în mai toate anotimpurile. Cum eu eram visător şi destul de curios, aceste călătorii reprezentau adevărate exerciţii de imaginaţie. Îmi închipuiam o mulţime de lucruri şi situaţii, eroi şi poveşti: totul se derula ca într un film. Îmi plăcea să ascult şi ce povestesc alţii, să urmăresc ce fac alţii. Priveam oamenii şi situaţiile lor ca pe un spectacol. Citeam şi ascultam muzică. Primisem un aparat de vis, un walkman, poate cea mai mare invenţie a vremurilor noastre. Îmi puneam căştile pe urechi şi apăsam pe play. Pornea caseta BASF şi de acolo curgea muzica pe care mi o doream. Cu ea porneau amintirile, imaginaţia şi poveştile. Ascultînd muzică, mi am amintit cumva de unde a început totul. Mi am amintit de rodiul dăruit de tata şi de fructul meu preferat, rodia. Da, unul dintre fructele mele preferate este rodia, Punica granatum. Noi îi ziceam granata. Cînd eram mic rodiile erau foarte scumpe. Le vedeam în pieţele din oraşe, mă atrăgea culoarea lor. Pentru mine erau nişte fructe foarte exotice. Nu creşteau la noi. Tata mi a spus că ele se cultivă undeva în Asia. Aşa am aflat de Uzbekistan. De Taşkent, Andijan, Samarkand, Buhara. Uzbekistanul devenise în imaginaţia mea a doua casă. Printre primele cărţi pe care le am citit a fost una care se intitula Arbi, viaţa unui copil uzbec. Am citit o de nenumărate ori. În pieţele oraşelor din URSS rodiile erau vîndute de armeni sau de alţii de prin Asia Centrală. Caucazul însă domina pieţele. Cînd călătoream cu tata, el mă învăţa să i deosebesc: cine i tătar, cine i tadjik, udmurt, uzbec, cazah, gruzin, armean, azer... Tata era foarte atent la aceste detalii. Pe cei din zona europeană i am învăţat foarte repede. Pe cei din zona asiatică ceva mai greu. Rodiile m au ajutat să învăţ să i deosebesc. Ele m au ajutat să înţeleg diferenţele dintre Asia Centrală şi Caucaz şi faptul că aceia care cresc ceva şi aceia care vînd ceea ce cresc alţii sînt poveşti foarte diferite. Atunci a început să mă intereseze Orientul, care este, cum spune folclorul, „o chestiune subtilă“. Am învăţat chiar un cîntec uzbec: Şahrisabz. Iar mai tîrziu Ceaihana. Ce e o ceaihana este însă o altă poveste. Cînd tata s a dus în Uzbekistan, la Termez, să l viziteze pe fratele meu care făcea armata în Afganistan, undeva pe lîngă Kandahar, m a întrebat ce să mi aducă. Am răspuns fără pic de îndoială: „Un copac de rodii, un rodiu. Vreau să am copacul meu de rodii“. Tata s a întors din Uzbekistan cu un mic vlăstar de rodiu. L am pus în grădină, s a prins şi a crescut. A devenit un soi de tufă, cu frunze subţiri. Vara creştea frumos, dar iarna din Bugeac nu i amintea deloc de Asia lui de baştină. Bugeacul nu e Asia, chiar dacă aminteşte uneori de ea. Ca să supravieţuiască peste iarnă, îl acopeream cu grămezi de stuf, cu resturile de porumb, cu clejani. Construiam în jurul lui adevărate „cojoace“ ca să nu îngheţe. Iernile din Bugeac pot fi nemiloase mai ales cu cei care nu le cunosc şi nu sînt din partea locului. Iarna o ducea greu. Dar a rezistat stoic pînă a făcut primele rodii; le am cules cu mîndrie şi le am dus prietenilor ca să le arăt cum se mănîncă. Printre copiii obişnuiţi cu mere şi struguri, rodiile au făcut senzaţie. Tricourile noastre albe au luat culoarea fructelor. E greu să mănînci rodii fără să te stropeşti cu sucul lor delicios. Cînd am început să tatonez plecarea de acasă, între copilărie şi adolescenţă, mă tot gîndeam la el. Mi ar fi părut rău să mi părăsesc copacul. Era deja şi el adolescent. Rezistase cîteva ierni dure. În ultima iarnă petrecută acasă, cu părinţii, copacul s a uscat; nu şi mai avea rostul, probabil. Am suferit mult, am simţit că l am trădat, că el a înţeles asta, a înţeles că l voi părăsi, şi a refuzat să mai trăiască fără dragostea şi grija mea. M a durut. Dar am priceput ceva. Ceva greu de definit. Mi am amintit povestea asta în timp ce mă uitam pe geam spre lunca Prutului, ascultam muzică şi mă îndepărtam de casă. Am priceput cît de important a fost acel dar? Am primit multe cadouri în viaţă, dar nimic nu se va compara cu acesta. Avea şi are o valoare inestimabilă pentru că m a învăţat enorm de multe lucruri. Rodiul a fost unul dintre cele mai frumoase daruri primite de la tata. Şi cu siguranţă darul cel mai educativ. Am învăţat nu doar cum se îngrijeşte o tufă de rodii şi cum se mănîncă o rodie, ci prin el am ajuns la o lume veche, complicată şi fascinantă, diferită de cea în care trăiam eu. Rodia m a învăţat să fiu curios. Sau cadoul lui tata? Dar am mai învăţat ceva esenţial: că în viaţă poţi fi prieten şi cu plantele. Mai ales cu ele. Şi că ele mor dacă nu sînt iubite şi îngrijite. Ca şi relaţiile dintre oameni. Mă gîndeam la acest cadou şi la rodia viu colorată. Priveam pe geam cum totul se mişcă în jurul meu. Mă încerca o tristeţe stranie. Aş fi vrut să plîng. Nu înţelegeam de ce plec, nu înţelegeam ce se întîmplă cu mine, cu sentimentele mele, cu viaţa şi corpul meu. Aveam senzaţia că singurul loc în care mă simţeam ceva mai bine era pe drum: aş fi putut petrece în acel autobuz o veşnicie. Aş fi mers aşa, trist şi melancolic, ore, zile şi ani în şir. Privind, gîndindu mă la ce văd, la ce iubesc, la ce doresc. Dar nu ştiam bine nici ce iubesc, nici ce vreau, nici ce simt. Căutam cu disperare ceva, dar nu ştiam ce anume. Eram confuz şi melancolic. Mă îndepărtam de casă pentru totdeauna, fără să ştiu încotro merg şi de ce, iar în căşti îmi cînta Viktor Ţoi – Copacul. Ştiu – copacul meu nu va trăi nici şapte zile. Ştiu – în acest oraş copacul meu e sortit pieirii. Toate celelalte lucruri deja m au plictisit. Sînt alături de dînsul mereu. Îmi pare că acest copac casă mi a devenit. Îmi pare că acesta este prietenul meu. Eu am sădit un copac. Eu am sădit un copac. Ştiu – copacul meu va fi rupt poate de un elev mîine. Ştiu – copacul meu mă va părăsi printre suspine. Dar cît sînt în viaţă, nu l voi abandona. Sîntem alături cînd mi e bine sau cînd mi e greu. Îmi pare că acest copac este lumea mea. Îmi pare că este fiul meu. Eu am sădit un copac. Eu am sădit un copac1
(Fragment din romanul Sălbaticii copii dingo, Editura Polirom, 2021