::: AUDIO :::
::: TXT :::
Tudor Ganea Cântecul păsării pe plajă Avea paisprezece ani când Rilă îi adusese cadou din Satul de Vacanță un fluier în formă de pasăre. Onuța umpluse cu apă acel recipient din lut modelat în forma unui guguștiuc și suflase în el de-a lungul unei veri întregi. Fericită de sunetele păsărești ce răsunau din fluierul în care bolborosea apa, mica barăcană își surprinsese părinții și pe Rilă cu o nouă expresie pe care o putea articula corect – adăugând-o astfel la cele puține pe care reușea să le exprime cât de cât inteligibil: cip cirip! Astfel, pasărea de apă se dovedi a fi o mică ustensilă logopedică cu ajutorul căreia Onuța nu se mai putu opri din turuit cip cirip-urile pe care le exclama non-stop, lovită de o surescitare care ajunse în scurt timp să-i exaspereze pe locuitorii din barăci, asemenea mieunăturilor mâțelor ce le stricau nopțile. De multe ori îi însoțea pe barăcanii conduși de fratele ei la Scărița Mare – un loc de pe digul din golfuleț botezat așa din cauza celor trei stabilopozi ce se cufundau în mare la înălțimi diferite și de pe care tinerii își exersau săriturile întreaga vară. Onuța se suia pe dig cu dibăcie, încăleca câte un stabilopod și sufla în fluierul-pasăre cât timp barăcanii își făceau tumbele zilnice. Tinerii de la barăci împânzeau acea zonă și executau salturi acrobatice, cu o elasticitate felină ce stârnea admirația sezoniștilor care se urcau pe dig doar ca să fotografieze marea. Hula, adâncimea și valurile de după dig îi țineau la distanță pe cei care veneau acolo numai în vacanțele de vară și preferau să se bălăcească în apa clocită, puțin adâncă și plină de alge din golfuleț. În schimb, barăcanii nu concepeau să înoate altundeva. Trupurile lor subțiri, cu mușchii bine finisați de pe urma lucrului pe șantier, se contorsionau, se arcuiau și țâșneau de pe stabilopozi, planând pentru câteva secunde în aerul strălucitor de deasupra mării și plesnind apa din care săreau foarte puțini stropi. În urma lor rămânea o spumă ce bolborosea gros și care își evapora clocotul clăbucilor cu o rapiditate dată de precizia și unghiul perfect cu care săritorul reușea să intre în apă. Barăcanii înțepau apa asemenea unor săgeți, iar siluetele lor subacvatice se răsfirau apoi cu viteză pe fundul mării, asemenea unui banc de chefali năuciți de atacurile delfinilor. Fiecare ieșea la câțiva metri de dig, într-alt loc, iar căpățânile blonde ce tot apăreau una după alta din adâncuri lăsau impresia invaziei unei populații de oameni-amfibie ce au stat până atunci ascunși în adâncul mării, gata de atac. Apoi se scufundau din nou, își umpleau pumnii cu nisipul de pe fundul mării, reveneau la suprafață și începeau să se bată cu nămol. Aruncau cu nămol unii în alții până când stabilopozii de la Scărița Mare deveneau negri, iar pescărușii se strângeau deasupra și chirăiau asurzitor, excitați de garizii și râmele-de-mare prinse în mămăligile pământii de alge și nămol ce se scurgeau de pe protuberanțele din beton. Onuța aplauda în acele momente, se ridica în picioare și întindea mâna după pescăruși. Forfota și chirăiala de deasupra digului o umpleau de fericire și în acele momente cip cirip-urile ei imitau atât de bine ciripitul păsărilor, încât până și pescărușii își opreau chirăiala pentru o clipă și păreau să o privească atenți. La finalul băii, barăcanii suiau pe stabilopozii fierbinți și se întindeau la soare asemenea unor imense iguane ce rămân nemișcate cu orele pe stâncile de deasupra mării. Atunci se lăsa o liniște întreruptă numai de valurile ce bolboroseau pe sub stabilopozi și trilurile păsării-fluier a Onuței. Tinerii se prăjeau la soare și se întorceau de pe o parte pe alta pe brațele de ciment ce deveneau încinse ca niște plite. Reveneau la barăci pe seară, obosiți, înfometați și cu pieile roșii pe care își tot dădeau palme în glumă unul altuia. Intrau în barăci, înfulecau în grabă ce găseau pe mese și reveneau pe treptele din față, poștind câte o popică de bere și bătând în propriile burți ritmuri de muzică orientală. Cip cirip-urile Onuței ce răsunau cât era ziua de lungă se opriră subit în seara de august când Rilă năvăli în micul lor dormitor, transpirat leoarcă și cu o expresie de groază ce-i crăcăna și mai mult despicătura buzei sale de iepure. Dăduse buzna în micul lor apartament și se dezbrăcase de tricoul ud. Se așezase pe marginea dormezei și rămăsese un timp cu capul sprijinit în pumni și privind în dușumea. Gâfâia și respira cu gura deschisă. Onuța stătea ghemuită în celălalt capăt al dormezei cu talpa piciorului adusă în dreptul buzelor. Deși avea paisprezece ani, încă mai poseda elasticitatea bebelușilor și reușea să-și sugă degetele de la picioare, obicei de care nimeni nu o putuse dezbăra. Așa o găsi Rilă, cu degetul mare de la un picior în gură. Când îl văzu, fata chicoti și duse pasărea de apă la buze. În timp ce trilurile bolborosite în apă umplură camera, Rilă își ridică privirea din pământ și-i spuse combinând cuvintele cu semnele ce alcătuiau vocabularul lor de comunicare: — Onuțo, du-te pe plajă! E tăticu’ acolo. De cum văzuse mâna lui Rilă cum se ondulează prin aer – semn ce indica plaja și marea –, Onuța se repezise fericită spre ușă, o dăduse de perete și o luase bezmetică la fugă pe coridorul barăcii. Rilă se ridicase apoi în picioare, ieșise pe hol și începuse să bată pe la uși. Prima dată bătu la ușa lui Jean. Apoi la restul. De fiecare dată când i se deschidea câte o ușă, Rilă îi spunea celui ivit în prag: — Vine scandal! (Fragment din romanul Cântecul păsării pe plajă, Editura Polirom, 2023)