::: AUDIO :::
::: TXT :::
Bogdan Crețu
Cornul inorogului
Iza auzise că fostul ei soț e bolnav. Se gândise să îi facă o vizită, dar îi era imposibil, își dăduse seama că nu-l poate ierta și că ținea de igiena ei psihică să nu-l ierte. Îi era milă de el? Nu, nu-i era. Dar voia să clarifice lucrurile, trebuia să îi spună că Romanița e într-un fel copilul lui, pentru că el o îmbrâncise în ghearele ălora. Nu și-ar fi călcat pe inimă, nu s-ar fi dus la el. Oare nu o putea ajuta Dinu? Ba da, cum să nu? Domnul Croitoru era un muribund și muribunzii îl fascinaseră dintotdeauna. Trebuia oricum să-i facă o vizită, ceva îl trăgea acolo. De ce nu evita pur și simplu o situație delicată, stupidă în sadismul ei implicit? Adică el va trebui să-și pună corpul viu și puternic în fața corpului bătrânului profesor, din care moartea mușca hălci suculente, în așa fel încât asta să nu rănească dorința de a trăi a celuilalt. De ce simțea nevoia să îi facă o ultimă vizită, în afara celei din apropiatul cortegiu funerar? Ca să îi transmită ce anume? Mila lui? Mila jignește, chiar și atunci când ajută. Regretul lui? Condoleanțe? Să nu ne prefacem, știm cu toții că sunteți cu un picior în groapă, dar regretăm profund… Curaj! Cu toții ajungem aici. Clișee. Bune, foarte bune. Dar care era oare clișeul cel mai potrivit, cel mai puțin acid în această situație? Să nu se ducă? Ăsta da clișeu! Ar fi fost însă și mai jignitor. Măcar această ultimă satisfacție să i-o dea mortului, protocolul îl obliga. Dar și curiozitatea, care era acolo, oricât nu-i plăcea, mila aia avea și o doză de curiozitate în ea, poate și de interes, oare cum se moare, oare cum e să te știi pe prag? Cum putea face ca această întâlnire să fie una adevărată, dar să rămână decentă?
A așteptat două-trei minute în anticameră, secretara nu a îndrăznit să îi reproșeze că nu avea audiență fixată, l-a anunțat pur și simplu, a bătut la ușă, a așteptat câteva secunde, nu a auzit nici un răspuns, a apăsat clanța, a intrat. În cameră era o lumină opacă, murdară, care amesteca toate culorile într-o pastă scârboasă. Aerul luase paloarea muribundului. Domnul Croitoru zăcea prăbușit în scaunul care devenise mult prea mare pentru un om atât de stafidit. Nu avea nici o hârtie în față, nici o carte, laptopul era închis. Nici măcar nu se prefăcea că lucrează. Imaginea era tristă și ridicolă, umilitoare pentru orgoliul rectorului: cu abdomenul lui uriaș, părea un gândac răsturnat care dădea din picioare fără să se mai poată redresa. Brațe subțiri, chip pământiu, privire tulbure, de pește stricat. A început, parcă, să se descompună, și-a spus Dinu. A închis delicat ușa, fără cel mai mic zgomot, și-a retras mâna subtil și a rămas așa, la un metru de ușă și la vreo șase-șapte de birou. I s-a părut că e foarte frig acolo, în cavou. S-au uitat unul la altul, fără nici un cuvânt, fără nici o mișcare. În mod normal, cel care intrase trebuia să inventeze un subiect banal de discuție, dar Dinu nu a făcut-o, oricâtă cruzime se insinua în acea tensiune. Totul devenise evident, atât de evident, că nu mai avea rost să discute. Dinu era viu, domnul Croitoru era mort. Amândoi pricepeau asta, mortul lupta, pentru a câta oară?, să accepte evidența. Tăcerea lor a durat ceva, fără să fie încordată, fără ca vreunul să simtă nevoia să o curme. S-au simțit firesc așa, poate chiar ocrotiți.
După un minut, Dinu s-a întors cu gesturi lente către ușă, ca la o despărțire nedorită pe peronul gării, a ezitat, să spună ce avea de spus? Nu era mult prea crud? Ce rost mai avea? O întrebase și pe Iza, ba da, e pentru binele lui, poate și al meu, mai bine să afle aici decât dincolo. Și-a oprit mișcarea, a rămas câteva secunde lungi încremenit, l-a sfredelit cu privirea pe rector și a întrebat, pe un ton cald, prietenesc, a meritat? Da, a meritat! a venit în aceeași clipă, cumva brutal, răspunsul domnului Croitoru, de parcă ar fi așteptat întrebarea aia și ar fi pregătit îndelung lovitura de rever, iar glasul său căpătase o vigoare pe care nu i-ar mai fi bănuit-o. Ea te-a trimis? a întrebat cu ură mortul viu. Da, am venit să vă spun că Romanița, copilul Izei, e într-un fel și al dumneavoastră, a fost violată de securiști în închisoare, acolo unde dumneavoastră ați împins-o, a înnodat Dinu cuvintele. I-a părut rău văzând chipul congestionat, ca ficatul, al celuilalt, dar a turuit fără să apuce să-și umple foalele plămânilor cu aerul stătut din biroul-cavou, sunteți, dacă nu tată, măcar complice la nașterea acelui copil. Sunteți tatăl moral al copilului, ca să spun așa.
Domnul Croitoru a rămas încremenit, vorbele păreau să nu fi ajuns până la el. Au stat așa înghețați vreo două-trei minute. Ai terminat cursurile?, da, le-am terminat, te duci acasă?, Dinu a tăcut, întrebându-se care e rostul micilor întrebări, ești grăbit?, ai ceva fixat chiar acum? a continuat domnul Croitoru, nu, ai avea puțin timp pentru mine?, desigur, oare ce are de gând? i s-a strecurat în minte, poți veni cu mine undeva?, nu e departe, da, cum să nu. Domnul Croitoru și-a recuperat servieta dintr-un dulap elegant din mahon, frumos sculptat, din spatele biroului, au ieșit, au răspuns saluturilor respectuoase ale secretarelor și ale celorlalți, rectorul a spus sec revin în jumătate de oră, au parcurs coridorul lung, au ajuns la lift, au coborât până la subsol, de acolo au cotit pe câteva holuri întunecate, au ieșit pe o ușă veche și grea într-o curte interioară a universității, ai răbdare, a spus dintr-odată rectorul, deși Dinu nu întrebase nimic, se lăsa pur și simplu condus prin acel labirint, au străbătut un gang și au ajuns în spate, unde se afla un fost cămin de apă, asta trebuia să fie, domnul Croitoru era foarte mândru că renovase universitatea, vechiul turn era printre ultimele reabilitări, era opera lui, voia probabil să se laude, a scos o cheie, a descuiat, cât de exact era zgomotul acela de fier străpungând fierul, au pătruns în clădire, a folosit o cartelă și a apăsat butonul liftului, a deschis ușa metalică, oare ce are de gând? se tot întreba Dinu, dar înțelesese că nu trebuie să întrerupă tăcerea aceea, care avea sensul ei. Au urcat în lift, domnul Croitoru a apăsat pe butonul care trebuia să îi ducă sus. Când liftul s-a pus în mișcare, a deschis servieta, a scos de acolo o sticlă de votcă, bei cu mine? a întrebat, Dinu a mărit ochii, dar a răspuns prompt, da, desigur, între timp domnul Croitoru destupase sticla, noroc, a luat câteva înghițituri, i-a întins sticla, să bea?, un mort nu poate fi refuzat, a șters gura sticlei cu dosul mâinii, noroc, a spus și a tras câteva gâturi din sticlă, a simțit alcoolul cum îi frige gura, apoi i-a simțit căldura cum i se strecoară prin trup, a înapoiat sticla, domnul Croitoru a spus iar noroc, a băut lacom, liftul a ajuns la capătul cursei, rectorul a apăsat pe butonul care i-a dus jos, i-a dat sticla, bea, te rog, Dinu a șters iar buza sticlei și a băut, noroc, noroc. Totul a durat cel mult zece minute, s-au plimbat așa, bând ordonat, cazon, până ce au învins.
sticla aia era singurul obiect dintre ei doi
dintre un om viu și un om mort
dintre viață și moarte
Fragment din romanul Cornul inorogului, Polirom, 2021