::: AUDIO :::
::: TXT :::
Bogdan Munteanu
Stai jos sau cazi
Pîpîtî
Era marți, sigur era marți, că făceam bulșiturile alea de metrici săptămânale de haiăring, în fiecare marți, de la 9 jumate, avem miting cu Pîpîtî, menegerița noastră, o cheamă Carolina, îi zicem Pîpîtî, pentru că ne pune să facem slaiduri și să le proiectăm, noi citim de pe perete, ea dă scrol-scrol-scrol pe telefon și câteodată sare la cel-cea care prezintă, ueit-uat-dă-înapoi-un-slaid-pliz-nu-ăsta-nici-ăsta-încă-unu-așa-ia-mai-zi-o-dată.
Deci sigur era marți,
băgam toți la rapoartele alea,
se-auzeau numa’ maușii,
țâc-țâc-țâțâc,
unghiile fetelor pocnind tastaturile,
și zgomotu’ de fond de pe holu’ care duce spre terasă,
de la 8 la 10 și-un sfert e un du-te-vino, io nu mă plâng, dimpotrivă, chiar îmi place zgomotu’ ăla, cu timpu’, am ajuns să recunosc zeci de voci, poate chiar o sută dintre cele aproximativ 2500 de voci din firmă, e ceva, zic io, în plus, mai prind frânturi de conversații și hohote de râs și o țâră mai rar înjurături, astea vin de nicăieri, de obicei pe post de exclamații, și mă hlizesc ca teleghidatu’ de fiecare dată când le-aud.
În timp ce lucram noi de zor la ppt-urile pentru Pîpîtî, am auzit un țipăt de pe hol, urmat de o bubuitură în ușă, de parcă i-ar fi futut cineva un picior. Ușa s-a izbit de perete și un tip s-a prăvălit la noi în birou. S-a lovit cu capul de podea și a rămas lat. Îl vedeam doar pe jumătate, picioarele îi rămăseseră pe hol. Îl știam, ne salutam când nu puteam să ne evităm.
Așteptam să se scoale și să spună ceva:
- v-am păcălit
- m-am împiedicat
- m-am bătut și-am pierdut
- z’mort dă bat
- demisia!
– Ești bine, colegu’? am întrebat, mai mult de formă.
Evident că nu era bine. Eram îngrijorat și am ridicat tonul ca să par stăpân pe situație în fața fetelor:
– Ciprian, lasă prostiile!
Tipu’, nimic. După câteva momente de ce-pula-mea-se-ntâmplă, treaba s-a animat. Becky a strigat Doamne, tremură, Adriana a zis da, tremură și îi și curge sânge, cred că și-a spart nasul, un tip de pe culoar a băgat capu’-n birou și a spus spasmofilie, altu’ a zis hm, mai degrabă epilepsie, iar Becky s-a luat de ei: sunteți medici sau de unde știți?
Apoi s-a întors spre mine:
– MuBo, ai de gând să faci ceva?
– Nu, am spus sec.
– Nu?! a ridicat ea tonul.
– Nu știu ce să fac. Dacă-i fac rău?
Mă cam ciondăneam cu Becky:
- Era să ne futem în Team Building. Un pic să fi fost mai treji!
- Pîpîtî a lăsat-o de vreo două ori să țină ședința de metrici în locul ei și de-atunci avea fițe de șef. Mi se adresa cu ID-ul de la lucru, MuBo.
Cineva de pe hol a întrebat cine e responsabil cu primul ajutor pe etaj.
Altcineva a zis Lory Strein, da, sigur e ea, am verificat tabelul din bucătărie.
Becky a pus mâna pe telefon. Nu știa număru’ lu’ Lory și nu voia să recunoască. I-am spus numărul meu.
– Îți arde de glume? a strigat ea. Moare ăsta aici și pe tine te doare undeva!
Adriana a făcut rost de număr.
Muncă de echipă!
Lory nu răspundea și tipu’ ăla se zvârcolea în continuare.
M-am apropiat de el și i-am spus că o să-l strâng de degetul mic. Auzisem eu de undeva că face bine chestia asta. Am strâns ca lumea, nu m-am jucat. După vreo cinci secunde, am auzit un oscior pocnind. Ups. M-am oprit și am spus:
– Hei, m-auzi?
Nimic.
L-am lovit ușor cu palma peste față:
– Hei, m-auzi?
Nimic. Nu mă auzea. M-am uitat la Becky și am ridicat din umeri.
– Faceți loc, s-a auzit de pe hol, lăsați-o să treacă! Hai, Carolina!
Pîpîtî! Mă bucuram pentru prima oară că apare. Poate-i veneau niște idei, niște task-uri.
– Omîgî! a zis Pîpîtî.
Era în fustă scurtă, neagră, i s-a și ridicat puțin când a sărit peste Ciprian.
– Ați chemat salvarea? a întrebat ea, ca la ședință.
– Nu, am răspuns, tot ca la ședință. L-am strâns de degetu’ mic. Nu mult, că mi-a fost că…
– Caroooo, ce aaare? s-a tânguit Becky.
– Chemați în pula mea salvarea! a strigat Pîpîtî și a luat un pix. Ține, mi-a zis. Bagă-i-l în gură!
Am luat pixul inscripționat cu numele firmei.
– Ești sigură? am spus.
– Ai alte idei? a zis ea.
– Și dacă-i sparg dinții?
– Îmi asum! Dă-te, a strigat și m-a împins ca la sumo.
S-a aplecat deasupra lui Ciprian și a încercat să-i bage pixul între dinți. Nicio șansă, avea gura încleștată.
– Bine, mă, înghite-ți limba atunci!
I-a desfăcut mai mulți nasturi de la cămașă și l-a mângâiat pe față, pe frunte, pe mâini.
– Ca pe Enzo, a râs una de pe hol.
Enzo e un softist care trage la sală. Se zvonește că e feblețea lu’ Pîpîtî. De obicei, bârfele astea sunt adevărate.
Ciprian dădea semne că se liniștește, Caro se ducea la fund. I se ridicase fusta până-n gât, îi vedeam chiloții cu libelule și mustăceam toți. Am luat-o pe după umeri și am așezat-o pe scaunul meu.
– Ești OK? am întrebat.
Da, era bine. I se împrăștiase rimelul și i-am dat niște șervețele.
Ciprian s-a ridicat brusc și a vrut să plece. S-a înfipt într-un cuier și l-a dărâmat. Era complet năucit. Becky l-a prins în brațe și l-a lipit de perete.
– Nu pleci nicăieri! a zis. Imediat vine salvarea.
Apoi i-a alungat pe toți gură-cască care o frecau la intrarea în birou, a trântit ușa și a blocat-o cu curul ei drag. Ciprian s-a îndreptat spre ieșirea de urgență, dar eu și Adriana i-am luat fața și l-am dus cu binișorul la Caro în birou. L-am instalat în scaunul confortabil de HR Manager, iar Adriana i-a povestit de metricile noastre săptămânale. El zâmbea întruna, semn că nu înțelegea nimic. În frunte avea un cucui mare de tot.
L-am găsit rapid pe Fb și i-am lăsat un mesaj: salut, sper că nu ți-am rupt degetul.
S-a auzit un telefon vibrând. Am continuat să scriu:
Ar fi indicat să mergi la un CT pentru cap.
Căzătura ta a fost destul de serioasă.
Fragment din romanul Stai jos sau cazi, Editura Nemira, Colecția n’autor, 2022