::: AUDIO :::
voce: Liliana-Claudia Grumaz
urmăriți-ne pe Spotify
::: TXT :::
Îmi explica un înțelept de cârciumă că decăderea bărbatului începe în ziua în care el, între a se întâlni cu o femeie și a citi o carte, alege cartea. Nu-s de acord: decăderea bărbatului pornește când femeia, între a-l întâlni și a citi o carte, alege cartea sau, mai rău, ultimul număr al revistei „Psychologies”. Acesta e prologul tragediei masculine, căci, din hăurile cele mai adânci, doar o mână de femeie îl mai poate extrage pe cel deshidratat la suflet și zdrobit la oase.
O asemenea mână de femeie căutam în vara lui 2017 când, până și mama, otrăvită de vagabondajul meu literar, optase să-mi bată obrazul din groapă. Lihnit financiar, bezmeticind după o sursă pentru a subzista și a mă documenta în vederea scrierii unui roman, mă ascundeam de lume și de mine însumi, vânat și deșirat de toate spaimele posibile. Mai avusesem pietroaie pe varză, dar niciodată o stâncă, și, pentru că stiloul scriitorului, aidoma organului sexual, nu știe să mintă, al meu zăcea într-o totală prostrație.
Ca să n-o lungesc, aveam capul plin de cojile semințelor pe care Zeița Fortuna mi le scuipa de sus. Eram la pământ, cu perspective certe de a intra în pământ. Pe acest teren lipsit până și de bălării, s-a ivit ea. Am primit-o cu rezerve și chiar am vrut să-i dau cu flit, dar n-am făcut-o.
Anul ce a urmat, petrecut cot la cot, s-a dovedit cel mai intens, mai smintit și mai fericit din viața mea. Am cutreierat Europa, am tras pe nară prafuri celeste, mi-am lărgit orizontul. Și, mai presus de toate, am iubit și am fost iubit. Mâna sa de femeie m-a scos din prăpastie și m-a proptit pe prima pagină continentală. Datorită ei, m-am pomenit într-un tămbălău sexual de toată frumusețea, care m-a propulsat în ochii publici și m-a reabilitat într-ai mei. Salutar s-a dovedit și sejurul din pușcăria franceză, unde am fost tratat cu mai mult respect ca într-o librărie românească.
De-aș fi baladist, aș numi-o „suma tuturor femeilor din viața mea”. Ca să fiu eu însumi, o să spun că era din specia rară a celor cărora le intri în suflet și-n corp ca într-un muzeu. Sau ca în sala de periodice a unei biblioteci, unde găsești colecțiile internaționale ale ziarelor. Am fost împreună până la capăt și am mers mână în mână la clinica belgiană specializată în căderi de cortină. I-am oferit un buchet de iriși – eu, care prefer în mână o halteră de 50 de kg, decât o floare. Și-a oprit un fir, restul i-a lăsat la intrarea în sala unde o așteptau ultimii stropi.
Când ne-am despărțit pentru totdeauna, mi-a făcut cu ochiul, într-un fel care a întinerit-o enorm. Ca toți oamenii cufundați în bătrânețe, avea momente când părea foarte tânără. Deborah – o femeie pentru muzeofili, pentru bibliofili, străină de maculatura amoroasă care tâmpește lumea. S-a oprit la borna 92, deși mai putea trece fluierând vreo 25. Nu a murit, ci s-a retras din viață. A demisionat.
– Am o livrare pe numele dumneavoastră!
N-a fost nevoie să-l poftesc în casă, pentru c-a intrat singur și s-a oprit în camera de lucru, unde, din tubul său de carton, a extras un poster pe care l-a desfășurat și l-a lipit pe peretele din fața biroului. Toate s-au petrecut în 30 de secunde, fără permisiunea mea, așa că mă pregăteam să protestez. N-a mai fost cazul. Priveliștea m-a amuțit, fiindcă între romantismul unui răsărit de soare și altul propus de un fund de femeie, fac și eu, ca oricare estet, alegerea corectă.
Afișul prezenta de la spate o tânără în chiloței de culoarea vișinei necoapte, îndoită ca un echer, pentru a mătura praful de la poalele bibliotecii. Toate valorile care ridicau imnuri frumuseții feminine – nervozitatea gleznei, rozul călcâiului, tangoul ligamentelor de la genunchi, fundul ca o pară, dar mult mai hrănitor – erau puse în evidență. Pe spatele fetei se scurgeau rostogoli de foc priponiți cu fundă neagră, iar ca vertijurile mele să fie totale, din volbura de jos, se ițeau alge roșiatice, vestitoare ale unei caligrafii perfecte. Imaginea era mai mult decât o invitație la lecturile dragostei. Acolo stăteau în echilibru Cerul și Pământul, Liniștea și Uraganul, Pacea și Războiul. Acolo era scrisă o somație la viață și puteam să jur că niște chiloți inexistenți mi-ar fi aprins mai puțin imaginația decât dantela aceea de chicot și clocot.”
Fragment din romanul Deborah, Editura Humanitas București, 2019