::: AUDIO :::
::: TXT :::
Ioana Nicolaie
Cartea Reghinei
Căci acum aș fi culcat, aș fi liniștit,
aș dormi și m-aș odihni…
Și culcat îl găsesc, una cu pietrișul de lângă stâlpul de înaltă tensiune, nici măcar zvârcolindu-se. Mi-am zdrobit tălpile, până-n capătul grădinii întâi, apoi de-a lungul coastei, ca să ajung printre mărăcini până aici.
-Doamne, nu mi-l lua, Doamne!
N-are spume la gură, stă întins, cerul e o scoabă.
Cad lângă el, de la fugă mi-am pierdut suflarea. Văd negru, cu mocirlă. Băiețandrul care m-a strigat moare, a murit, cel aproape de-o seamă cu el, a rămas cu mult în spate, o vreme-am știut că-i acolo, icnea de la efort și de la plâns, de ce se suise deasupra, pe stâlp? Apoi totul s-a înmuiat, tricoul i s-a făcut vrej pe-un arac, tenișii au prins rădăcini între cartofi, doar ochii plini de groază au rămas la vreo zece metri depărtare.
Care-i degetul de care să te poți lipsi? Care-i cotul ce-ți prisosește? De ce genunchi nu mai are nevoie omul? E vreun plămân care să nu folosească? Ce ficat poate fi lăsat liber să se ducă unde vrea? Și e vreo inimă care să doarmă dusă când așa, ca pe-a mea, o cuprinde-n ceasul acesta cea mai mare sfârșeală? Ce poți lua dintr-un corp de-o mie de kilograme? Căci copiii mei sunt inima, și plămânii, și creierul, și mușchii, și oasele, și ficatul, și sângele, și pielea, și rinichii, și firul de păr. Mă cutremur, fiecare-i un organ de care cum să te lipsești? Poate de-aceea nici nu mai am urmă de suflare.
Stau lângă el, în genunchi. Cum să moară? Și când lumina se face din nou ceașcă întreagă, nu mai pot, îi ating palma, aspră și dusă cine știe cât de departe. Ce-ai făcut, copile? O limbă uriașă de șarpe a pleznit dedesubt, în țărână, tocmai pe-acolo. De zece minute sau, cine știe, poate de-o veșnicie. Veninul a făcut stropi roșii care-au pocnit ca uleiul pe plită. Dar n-au sărit și pe fusta asta înflorată, nu s-au făcut miez pe vreo floare albă, n-au pâlpâit ca niște scântei până-n tunelul în care șuieră un tren, poate chiar al lui Damian.
E vară, un salcâm, poate unul de lângă gardul rusului, poate altul, de deasupra gropii de gunoi care s-a făcut cariera, s-a împrăștiat într-un miros tare. Dar ce nebunie-i asta? Copilul meu zace acolo, murdar de la arsură și de la cădere, mă frânge ca pe-un băț. Nu mai pot, uite cum i s-a topit pe dosul palmei pielea. Doamne, nu mi-l lua! Lacrimile ies ca niște punguțe, nimic nu le sparge.
El nu se mișcă, eu nu-l pot zgudui. Dar măcar suflă, îl aud, fâlfâie slab, prea slab ca să plece tocmai acum, prea greu de-auzit ca să-și ia zborul. Iar fața? Cum de n-are nimic, numai așa, o vinețeală? Un pic pe pomeți, printre pistruii aceia, de nu mai pot suferi, e musai să-l curăț. Tocmai atunci se sparge o punguță mai mare de plâns. Scormonesc în ea și dau cu mâneca, cât pot de ușor, dar pielea se mânjește mai tare. Cât de liniștit stă el așa, cu mine în genunchi, bolborosind fără șir, cu un uliu rotindu-se undeva în dreapta, cu mașinile care trec departe, foarte jos, pe șosea. Carierele s-au mutat în alt loc, basculantele trăiesc acum acolo și nimeni nu mai îndeasă carbidul tocmai aici, lângă coasta noastră, atât de-aproape de grădină.
Și-n ceasul ăsta sigur n-are nimic, îi tremură numai un pic obrazul. Parcă văd că acum sare-n picioare, că nu-i copil mai năzdrăvan ca el, te-am păcălit, mamă, te-am păcălit! Și nu-i școlar mai ager cu toate. Doamne, ce mai râde, cum nu-i stă lui nimic în cale! Și cum scutură cireșele din sân, ți-am adus și ție, mamă. Și cum îi trage pe toți după el, că nu de mult a intrat pe-o fereastră și-a tăiat din tortul miresei ca să ne-aducă și nouă. Ce mai pedeapsă a primit atunci, cum să ne facă rușine ca asta?
Să știi că n-are nimic!… Ia să-l mișc eu un pic mai tare. Ce mă-ncurcă punguțele astea de plâns! Acum sunt tot mai grele, nu mai vin cu apă înăuntru, ci numai cu mici grunji de sare. Și taie de sub pleoape, de ce nu le pot opri?
Dar dacă?… Nu, gândul acesta trebuie chiar acum sugrumat. Nu-l las să crească, e plin de otravă, o să ne-atingă pe toți, verde de paris turnat drept pe noi din sticle, de ne sfârâie tuturor carnea și sufletul, iar el se topește ca petrolul din felinar. S-o crezi tu, nu-mi atingi mie băiatul, îl apăr cu tot ce am, îl acopăr cu rochia asta care mi s-a sfâșiat într-o parte, nici-un pic de moarte nu mi-l va atinge. Mai bine ard eu, bucată cu bucată, de vie, până când cine știe ce vulturoaică, una grozav de fioroasă, mă împarte la niște pui ce nu se satură vreodată. Că ei trebuie să-i fi făcut ferfeniță tricoul, cum oare să-l desprind de pe el, de ce nu se lasă?
Când dau să-i dezvelesc burta se desprinde și-o bucată mare de piele. E murdară și ea, mâncată deja de țesătură. Nimic din băiatul meu nu poate să dispară! Că atunci inima se face catran, plămâni se chircesc, ficatul se-mprăștie-n aer, creierul se schimbă-ntr-o molie, rinichii se jupoaie încet și sufletul se duce pe cea mai nemiloasă apă.
Abia când îl văd dezgolit încep să strig, săriți, oameni buni, îmi moare băiatul! Vorbele se lățesc peste oraș, în rotocoale tot mai mari, de nici n-ai bănui ce groază se-ascunde-n ele. Numai un gând, cel mai mic, rămâne pe loc și coboară, îl cuprinde pe copil, nici doisprezece ani n-are, îl saltă cu grijă, ce bine-ar fi să-l poată înveli de jur-împrejur, îl dă ușor pe-o parte, cât să văd pământul de dedesubt, nici măcar pătat cu sânge, cât să descopăr zdreanța bumbacului ca funinginea și câțiva stropi stacojii care-au sărit din cine știe ce străvechime pe firele de iarbă.
Pentru o clipă nu mai am picioare, s-au dus. Nici genunchii nu mai sprijină decât un strigăt și mai grozav, ajutor, băiatul meu, ce-ai pățit băiete? Gândul îl mișcă și mai într-o parte, cât să văd cum spatele lui nu mai e spate, căci în mijloc, mai jos de coaste, e un fel de gaură cu margini întărite, aproape uscată, din care nu iese sânge, doar un fel de zeamă întunecată. Una ca asta nu se poate vedea.
Dau să-l acopăr, să nu-l mai atingă nimic, nici sarea din ochii mei, nici spirtul care deodată face să tremure groaznic totul, că nu poți turna așa, drept pe o rană, dar dacă nu faci curat acolo, moare, că dacă nu-l luăm chiar acum și nu-l răsturnăm pe cearșaful ăsta, cum de l-ai adus, copile, dacă nu-l purtăm pe sus, noi, doi oameni, rusul Lavrenti care-a sărit gardul și cu mine, dacă nu ne facem aripi ca să zburăm cu el măcar trei kilometri până la dispensar, dacă nu se găsește iute salvarea, că poate-i iar cu vreo lehuză, dacă nu oprește niciun șofer în dreptul casei de cultură, ca să ne ia și să ne ducă măcar până la spitalul de la șaizeci de kilometri depărtare, pe drumul șerpuitor mărginit de dealuri și râu, ce strălucire pe colțul Someșului, cum mai curge soarele înăuntru, cum dă să-mi tragă cu el și băiatul, dar eu nu-l las, că în flacără mă îngrop după el, îmi moare băiatul, Doamne, te rog, du-mă ca gândul, că vântul nu-i de nicio trebuință, doar rău face, la cât de multă murdărie spulberă, degeaba i-am pus eu prosop curat pe arsură, dacă nu lupt să intru prima printre toate urgențele, apoi copilul meu o să rămână-n veci pe coasta aia, lângă stâlpul de înaltă tensiune pe care s-a suit ca să-și ia înapoi șapca pe care i-o aruncase în glumă celălalt copil.
Și lupt, și nu mă uit cum încă sare sânge dintr-un braț tăiat cu drujba, e numai un doctor, nu mă lăsați, faceți ceva, a trecut prin el curentul de înaltă tensiune, dar suflă încă, uitați-vă la el, e viu, altfel de unde atâta liniște pe față? Ba și-un pic de lumină, de parcă n-ar ști nimic.
-Nici nu știe, doamnă, curentul a trecut prin el.
Numai că băiatul meu, al nouălea, ca și cum ar da să zică am glumit, nu-i nimic, ce dacă am mici arsuri pe brațe și-o gaură cât pumnul mai jos de omoplați, nu vedeți că încă vă dau de furcă, mișcă deodată mai tare pleoapele și începe să geamă.
-Mare minune, doamnă, nici n-am mai văzut așa ceva. Dar trebuie să vă rugați, că uite, chiar dacă-și revine și chiar dacă acum vă cheamă pe nume, cu arșii nu e de glumă. L-a apărat Cel de Sus că i-a scos curentul pe-acolo, că l-a aruncat de pe stâlp și că n-au trecut decât câteva secunde până s-au scurs volții ăia-n pământ. Dar e ars și înăuntru și în afară, să știți. Totu-i să nu se infecteze, de-acum începe lupta a doua, că nu-i ușor să rămâi în viață.
Stau cu el o lună, iau din șirul zilelor mele și-i dau lui câte una, ia-o, ține-o bine, strânge-o până se face ca un nod de batistă, apoi adun-o și mai tare până, ca vârful de gămălie întâi, se lipește pe gaura aceea din spate, curățată temeinic în fiecare zi, unsă cu alifii și galbenă de rivanol, pansată cu grijă să nu ajungă nimic acolo.
-N-am mai văzut pe nimeni ca el, doamnă, e bun la carne, ce noroc, uite că se vindecă încetul cu încetul.
Mai ține încă o zi, dragul meu, asta-i mai îndesată, pune-o și pe ea acolo, cât un bob de muștar, pe rană, și mai ia încă una, și încă una. Iartă-mă că zilele astea rupte din ce mi s-a dat mie nu-s mereu numai cu dragoste, că viețile noastre-s borcane în care se strâng ba arome, ba împlinire, ba câte-un biet cartof putred, ba iubire, ba povești de departe, ba multă amărăciune, nesfârșită suferință, de nici nu mai știi cum să le ierți pe toate.
Doar zile din ultimii doi ani, de când stau închisă aici, n-am vrut să ajungă la tine. Căci ele au înăuntru atât de multă ceață. Nicicum n-ar fi putut umple gaura prin care-a ieșit curentul de înaltă tensiune din spatele unui copil.
(Fragment din romanul Cartea Reghinei, Editura Humanitas, 2019)