::: AUDIO :::
::: TXT :::
Ioana-Maria Stăncescu
Tot ce i-am promis tatălui meu
— Dragă Ada, eu am răbdare. Pot să aștept. Așa-mi spune F. și eu nu zic nimic. Aș putea să-i răspund tăios, ceva la modul pentru că-ți permiți. Dar știu că, de fapt, nimeni nu-și permite. Doar că unii aleg să uite. Asta e tot. O chestiune de uitare. Și de iertare, avea să-mi zică băiatul ăla care m-a invitat la teatru și apoi, la el acasă. Eu eram la liceu și el era cu vreo zece ani mai mare și cam urât. Dar pentru că era cu mult mai mare, m-am simțit importantă și atunci m-am dus cu el. La spectacol m-a ținut aproape tot timpul de mână. Apoi, la el acasă, am fumat o țigară și eu i-am zis că mi-e somn și că mai am teme de făcut. Mi-era și foame, dar asta nu i-am spus-o, pentru că mă simțeam grasă și chiar dacă mi-ar fi oferit ceva, mi-era jenă să mănânc în fața lui. De obicei, mamele băieților cu care mă vedeam intrau peste noi, în cameră, cu câte un platou cu sandviciuri. În primul rând pentru ei, însă profitam și eu. Dar el locuia singur, într-o garsonieră, la etajul trei, într-un bloc cu bulină. Și chiar înainte să plec, acolo, pe palier, așteptând liftul, mi-a zis chestia asta cu iertarea și uitarea care, zicea el, sunt puterile pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor. Apoi mi-a ținut ușa la lift și a dat să mă pupe. M-am ferit și am apăsat pe buton. Nu mai știu cum îl cheamă. Doar că făcuse Teologia și că lucra la un butic.
Eu am încercat să uit. Să uit cum doctorul ăla m-a smuls din brațe de la mama, cum se supăra tata, cum odată, mama a zăcut bolnavă, să-l uit pe F., să-l uit pe chirurgul care-mi desena semne pe piele, ca să știe pe unde să taie. Acum încerc să iert. Să mă iert. De exemplu, să mă iert pentru că am divorțat. Mă simt atât de vinovată, de parcă aș fi omorât pe cineva. Și asta e greșit. Femeile nu omoară, femeile nu fac războiul, femeile nu pleacă, femeile sunt bune, blânde, calde, stau cu masa pusă și cu picioarele desfăcute de câte ori e nevoie. Așa sunt femeile. Femeile se sacrifică. Pentru copii. Întotdeauna pentru copii. Și, când se îmbolnăvesc, femeile nu se sperie. Nu, nu. Ele sunt curajoase și așteaptă cuminți, în liniște, până se vindecă sau mor. Eu nu sunt, însă, atât de curajoasă. Eu mă sperii. Să nu ajung acolo unde nu se mai poate face nimic. Să nu mi se închidă ușa-n nas: Păcat, ați venit prea târziu! Așa i-a zis doctorul tatei. Cu boala și durerea se mai poate lupta. Dar frica este un dușman perfid. E acolo, lângă tine, se furișează când nici nu te aștepți: când stai pe peron să vină metroul, când dai drumul la duș, când faci piața sau când mergi să duci gunoiul. O fracțiune de secundă în care îți aduci aminte că există ceva, în corpul tău, care poate nu o să vrea să plece decât cu tine cu tot. O secundă în care devii atât de conștient că timpul este măsurabil și finit, încât nimic, dar absolut nimic, nu va mai putea fi ca înainte. Cum naiba să rămâi cu viața aia de dinainte când nimic, dar absolut nimic din mintea ta nu mai este la fel? Ca să împingi un astfel de gând îți trebuie nu forță, nu voință, ci noroc. Norocul ca mintea ta să fie capabilă să născocească gânduri care, la rândul lor, să fie suficient de bune cât să crească nivelul endorfinelor.
Eu nu mai pot să am răbdare. De fapt, pot, dar nu mai vreau. Nu mă mai întreb dacă e bine sau rău, ci dacă-mi place sau nu. De exemplu, am hotărât să plec în Franța câteva zile. Mi-e dor de Paris. Și de francez. Nu i-am văzut de peste o lună și jumătate, timp în care m-am operat. Am o strângere de inimă la ideea că sunt, practic, mutilată. Chiar și reconstruit, sânul arată ciudat, ca un fel de umflătură tare pe sub piele. Nu reușesc să port un sutien normal, așa că-mi bag niște bureți ca să pară că am sânii egali. Seara, dorm cu sutienul pe mine. Nu vreau să-l dau jos pentru că uneori e mai bine să lași realitatea deoparte. Nu am avut niciun fel de reacție când mi-au scos pansamentul. N-am simțit nici durere, nici groază. M-am gândit că am aruncat o bucată de rău și atât, ca atunci când scobești un măr găunos. Se spune că sânul drept are legătură cu maternitatea. Așa mi-a spus psihologul că scrie într-una dintre cărțile lor.
— Nu vă simțeați o mamă bună?
— Cred că mi-aș fi dorit să fiu altfel. Mai calmă, mai blândă, mai ca mama. Dar, nu. Tot cu tata semăn.
Psihologul se uită la mine și pare că încearcă să-mi ignore lacrimile care îmi lasă dâre negre de rimel pe ambii obraji. Îl văd cum își plimbă privirea pe mine și mă simt goală.
— Și tot ca el v-ați îmbolnăvit. Sentimentul de vină produce dezastre. Și, culmea, nu folosește nimănui! Iau un șervețel de pe masă și-mi suflu nasul. Mă simt golită și obosită de plâns și de radioterapie. Am început ședințele. Una pe zi, timp de cinci săptămâni. Mototolesc șervețelul în mână și-ncerc să-l îndes într-un buzunar prea mic. Îl scap pe jos.
— Adevărul e că nici nu mai știu ce fel de mamă sunt. Una vie, sper! Chiar dacă trebuie să plec din când în când, zic și mă aplec să strâng mizeria.
(Fragment din romanul Tot ce i-am promis tatălui meu, Editura Trei, 2020)