::: AUDIO :::
::: TXT :::
Hanna Bota
Trei femei, cu mine, patru
M-am uitat jos să descopăr chiștoacele împrăștiate pe ciment, eram la etajul patru, ultimul, nu vedeam prea bine, deoarece nu reușeam să mă aburc suficient peste balustrada prea înaltă.
Te uiți să vezi dacă am făcut mizerie? râse ea înveselită. Da, de aia, am fost și eu francă. Lasă, dăm și noi o pâine celor care mătură, că altfel nu au ce mânca, găsi ea explicația. Mi-a plăcut medicinista, speram s-o mai întâlnesc. Dar a venit Björn și ne-a întrerupt. Se clătina de beat: Haloma, nu mai dai doi bani pe mine, de zile întregi nu mai putem schimba o vorbă, îmi reproșă el; la tine nu pot să vin că ai de citit cursuri, iar eu, dacă am probleme, nu m-ascultă nimeni. Tu tot timpul ai probleme, Björn, pentru tine e bai și dacă șosetele nu sunt asortate cu cravata inexistentă. De ce-ai îmbrăcat iar sacoul mov de bal, parcă ești într-o continuă ceremonie? Viața e o sărbătoare cap-coadă, filosofa el, dar voi n-aveți curajul să vă îmbrăcați pentru ea. Legat de problemele mele, îți bați joc, fată, nu-i bine, sunt singurul tău prieten constant, cel mai vechi de aici, recunoaște, Svampen, din clasa a șasea ne stăm alături. Recunosc! îi spun râzând, mi-ești cel mai vechi prieten; acum îmi plăcea să-mi spună Svampen, era ca din altă lume, sunt puternică, Svampen nu mai es e o etichetă, ci o metaforă.
Björn despică rochia medicinistei să-i vadă boxerii negri: ai fi fost perfectă dacă luai boxeri colorați, crede-mă, dar n-ai avut curaj, spune și tu, n-ai avut! Așa e modelul, ce să fac? ridică ea din umeri. Nu, nu e vorba de asta, nici măcar tu, atât de nefandosită, și n-ai curaj să schimbi modelul. I-am lăsat să discute, se cunoșteau…
A fost ultima dată când l-am văzut pe Björn.
În lunea aceea de 6 februarie, după party, m-a sunat să vin la apartament la Elsa, avea ceva trist și tragic în voce – îmi spun acum, privind în urmă. Sunt în tren, Björn, mor de oboseală, ai habar cât am dormit azi-noapte, după ce am plecat de la party? Vino, Haloma, am nevoie de tine. Bine, vin. Vii sigur? Da, vin, ajung cam într-o oră jumate, e bine? Nu e bine, dar vino. Însă am ajuns mai târziu, nu m-am dus direct acolo, am trecut pe acasă, mă durea capul îngrozitor, în lunile trecute, din cauza frigului din apartament, am făcut o nevralgie la ceafă, începea cu durere cervicală, apoi se muta în cap, aveam migrene. Când, în sfârșit, am coborât din autobuz apropiindu-mă de blocul Elsei, durerea scăzuse binișor, doar că eram puțin amețită de la medicamente. Veneau niște mașini ale salvării și poliției. Mai încolo, pe alee, lume adunată. Am știut, am știut că era el. S-a aruncat!? I-am zărit corpul întins pe jos, era îmbrăcat cu sacoul mov, am fost cândva asortați la balul de absolvire, mi-am zis în pumni. A murit îmbrăcat de gală! Cum spunea? Ceremonia vieții! Nu m-am apropiat mai mult, m-am întors din drum; cât eram eu de viitoare doctoriță, nu voiam să-i văd fața frumoasă zdrobită de ciment. Plângeam în hohote, durerea de cap a revenit ca un pumnal ascuțit lovindu-mă în creștet. Mă durea atât de tare, încât ajungeau la creier doar frânturi de informații, mi se făcea negru înaintea ochilor, vedeam dublu, îmi venea să vomit. Oare dacă ajungeam mai repede, n-ar fi fost acum pe caldarâm? Dacă trecea de criză, ar fi trăit mai departe? Oare a fost într-adevăr în criză și eu n-am observat? De cât timp? O să mă gândesc mai târziu la toate astea, îmi ziceam. Acum doar să treacă durerea. Și de cap, și de suflet.
Fragment din romanul Trei femei, cu mine, patru, Editura Cartea Românească, 2023