::: AUDIO :::
::: TXT :::
Lucia Verona Anticariatul Verdict Zăcea culcat pe spate, cu ochii în tavan, era alb imaculat, ţinea ochii larg deschişi, nici să clipească nu putea, avea un tub în nas şi o mască de oxigen pe gură. Nu-l durea nimic, nu simţea nimic, decît o amorţeală din cauza poziţiei rigide. În jurul lui se discuta despre starea bolnavului, oameni în halate albe şi verzi dădeau explicaţii altor oameni, fără halate: - Îmi pare rău, dar încă nu mă pot pronunţa. - Măcar atît spuneţi-mi, doctore, scapă? - Mă tem că deocamdată este prea devreme să afirm acest lucru. Trebuie să aşteptăm rezultatele analizelor… Ştia că despre el vorbeau, dar i se părea că e o persoană străină. Lucru straniu, să-i asculţi pe alţii cum se întreabă dacă tu, cel în cauză, mai ai sau nu zile. Să te gîndeşti că alţii îţi decid soarta, chiar în aceste momente. Ce păcat! Se obişnuise cu viaţa lui, se simţea bine, n-ar fi vrut s-o părăsească. Să plece... Gîndul ăsta îi dădu un fior rece pe şira spinării. Din cînd în cînd cineva îi lua pulsul, alteori simţea o mîngîiere pe frunte sau cineva îi strîngea mîna inertă. Şi vorbeau. Vorbeau într-una, ba se adresau bolnavului aflat în comă, ba pălăvrăgeau între ei, uneori se şi certau, nici ei nu ştiau de ce. Dincolo de ceea ce spuneau, fraze convenţionale, banale, potrivite cu situaţia, bărbatul de pe pat încerca să ghicească din intonaţie, din pauzele dintre cuvinte, sentimentele lor reale. Nemişcat, fără să vadă altceva decît tavanul alb, îşi închipuia că se află undeva la munte, împresurat de zăpadă, o simţea rece şi lipicioasă cînd făcea bulgări. Fără să vrea, îi veni să zîmbească, dar nu putea, strînse buzele într-o grimasă care trecu, nu se ştie cum, neobservată. Cei din jur tocmai se certau pe moştenire, se întrebau cine va fi succesorul lui şi ce consecinţe ar putea avea asta pentru viitorul lor. Se gîndea la ce făcuse, la ce nu făcuse şi se întreba dacă ar fi fost mai bine să acţioneze altfel sau deloc. Oare n-ar fi fost preferabil să plece pe tăcute, fără valuri, fără emoţii? Oare îl va regreta cineva? Auzea vocea unei fete, era cea care chiar noaptea trecută, în braţele lui, îi jurase dragoste eternă. Acum vorbea rece, detaşat, nu părea să aibă pentru el nici cea mai mică urmă de sentiment. „Pacientul este încă în comă şi orice pronostic este prematur”. Ar fi vrut să strige, să spună că minte, nu-i adevărat, era gata s-o lovească, dar se stăpîni. Orice ieşire de mînie, orice gest necontrolat i-ar fi făcut şi mai rău. Se învăţase minte, mai trecuse prin asta şi bravadele nu-i ajutaseră la nimic. Trebuia să stea cuminte, să suporte, să aştepte. Acum discutau despre înmormîntare. - Am aranjat deja cu cei de la florărie... - Lui Tony îi plăceau irişii... Îi venea să urle: „Încă n-am murit, imbecililor şi s-ar putea să vă îngrop pe toţi!”. Ce rost avea? Ce-o fi, o fi. Zăcea culcat pe spate, cu ochii în tavan, era alb imaculat, ţinea ochii larg deschişi, nici să clipească nu putea, avea un tub în nas şi o mască de oxigen pe gură. Nu-l durea nimic, nu simţea nimic, decît o amorţeală din cauza poziţiei rigide. În jurul lui se discuta despre starea bolnavului, oameni în halate albe şi verzi dădeau explicaţii altor oameni, fără halate: - Daţi-ne măcar o speranţă, doamnă doctor. - Din păcate, analizele n-au ieşit prea bune. Nu ştiu ce să vă spun, orice este posibil. Clocotea în sinea lui. Ce porcărie, auzi, orice e posibil, pe ăştia-i doare undeva şi între timp el stă ca un caraghios, răstignit pe pat, ascultînd pălăvrăgeala lor idioată. Dacă s-ar putea scula, le-ar arăta el... „Aşteaptă, ai răbdare!”, i se spusese. „Ai încredere în noi”. Avusese şi încredere, şi răbdare. Nu mai avea. Nu mai rezista. Cu orice risc, o să sară din pat... - Semnele vitale sînt tot mai slabe. E clar, ăsta era sfîrşitul. Soarta lui era pecetluită. Ciudat, nu simţea nimic, decît o imensă uşurare. Măcar se termină aşteptarea asta chinuitoare, dispare incertitudinea... N-au decît ceilalţi să facă ce vor, el nu va mai fi printre ei. - Îmi pare rău că trebuie să vă spun, dar numai un miracol îl mai poate salva. - Nu cred în miracole, se auzi o voce bărbătească. - Să ne rugăm pentru el, spuse o femeie. Un miracol! El credea în miracole. Îl citise în tinereţe pe Chesterton. „Lucrul cel mai miraculos în privinţa miracolelor este că se produc”. Dintr-o povestire cu Părintele Brown. Da, da, miracolele se produc, trebuie doar să crezi în ele. Credea. Avusese ocazia, nu o dată, să constate asta. Poate că şi acum... Suspină uşor, abia sesizabil. - Aţi auzit? A oftat, se trezeşte! - Nu, nu, ţi se pare, e tot în comă. - Ce-ar fi să mergeţi la bufet să luaţi un ceai, o cafea, ceva, pînă vă întoarceţi poate se schimbă ceva, se auzi vocea doctoriţei. Auzi o uşă trîntindu-se, apoi un strigăt: - Stop! A fost perfect. O jumătate de oră pauză, apoi continuăm cu scena următoare. Bolnavul de pe pat se ridică pe jumătate, atît cît îi îngăduiau firele care-l conectau la aparate: - Dar eu? Se ştie ceva? - Ce, nu ţi-am spus de dimineaţă? Aoleu, aşa e, am uitat. - Ce-ai uitat? Ce-ai uitat, nemernicule? Te pomeneşti că m-au scos şi eu am stat aici ca tîmpitul, făcînd pe muribundul. Te omor! - Stai cuminte, totul este O.K., ai cîştigat. Rămîi în viaţă, vreau să spun că personajul tău rămîne în serial. Cel puţin încă un an.
(Fragment din volumul Anticariatul, Editura Tritonic, Colectia Thriller & Mystery, 2022)