::: AUDIO :::
::: TXT :::
Liviu Ioan Stoiciu Ajuns din urmă Sâmbătă, 16 aprilie 1988 vin și eu în strada 30 Decembrie, numărul 11 (la casa părintească, la Adjud). Mă sărut cu toți, le împart ciocolățele și napolitane. Tata și mama sunt furioși pe copii că se udă și răcesc, dezbrăcați cum ies afară, nepoții și fiul îmi cer mie voie să rămână în zăpadă să se joace, au făcut deja un bulgăre enorm de zăpadă, adus de la poartă la nuc: vor face un om de zăpadă cât mine. Sunt uzi din cap până-n picioare și Cosmin și Arthur și fiul meu Laurențiu, care e în cizmele mari ale lui tata și are pe el un fâș vechi… Mănânc șuncă și drob cu muștar, ciocnesc o vișinată (abia mă ating de pahar) și beau o cafea. Am adus cu mine o pungă mare cu pâine veche (pentru porci), o pâine întreagă, o sticlă mare goală, cremă neagră și țigări Carpați fără filtru pentru tata, plus cizmele roșii de cauciuc ale copilului și un flanel... Nu e curent electric, bătaia de joc a autorităților ceaușiste depășește orice imaginație... Mama îmi pune în bagaj o sticlă cu legume conservate, frunză de viță de vie conservată și varză murată… Tata ține neapărat să ne conducă la gară: pentru prima oară constat că tata nu mai poate să meargă repede, el era întotdeauna primul (de la el am învățat eu să merg repede), la jumătatea drumului îl rog să se întoarcă. E noroi, sunt bălți peste bălți, plouă acum, nu mai ninge. Cumpăr bilete de tren pentru Focșani și urcăm în personal... Îl ia frigul pe Laurențiu, vagonul e neîncălzit, va mai îmbrăca un flanel. Mama i-a împletit o pereche de ciorapi groși de lână, îi încalță... În sfârșit, revenit acasă, intru în „hainele de interior”. Mătur holurile și le șterg cu buretele, fac în sufragerie curățenie în amănunt. Nu e iar apă caldă la robinete (deși e sâmbătă și toți românii visează să facă o baie), stau la televizor, la un film american de cinematecă, de dragoste... Cos azi cu acul mare și cu sula geanta de școală a fiului (dăruită de poetul Virgil Huzum!), făcută praf de copil, va trebui să mai cos la ea și în altă zi. Doina face sarmale în foi de varză și viță de vie și o ciorbă de fasole. Plus fasole cu usturoi, pentru prânz. Face și ea curățenie în dormitor și bucătărie. Pic de somn, după ce se culcă fiul în camera lui și Doina în dormitor, la ora 23.25 încerc să încropesc un poem, scriu câteva versuri, la 23.45 abandonez (titlul poemului: E o atmosferă lascivă), adorm cu capul pe birou, visez, plec și mă culc. Urâtă vreme e afară… E o atmosferă lascivă în ușa lăptăriei, slujbașele, cu nasturi lucitori și cu mâinile în buzunare, goale sub halat, își surâd una alteia, trăgând cu ochiul la gesturile obscene ale pifanilor așezați la terasa din față, având senzația că sunt trase pe sfoară. Căscând somnoroase așa, din senin. Și cu o tensiune a inimii, nervoasă, de origine bine cunoscută, ce avea să le îmbujoreze și să le încoroneze cu câte o floare de lotus din tabloul de pe perete, floare cu forme excitante, concrete… Încoronare care le dau de gol slăbiciunea, farmecele și diavolii din ele, că prin farmecele și diavolii din ele pot fi explicate toate. În ușa lăptăriei, unde bășicile de aer din lapte ating slujbașele pe obraji, scânteind în soare…
(Fragment din jurnalul-poem Ajuns din urmă, Editura Junimea, 2017)