::: AUDIO :::
::: TXT :::
Raluca Nagy
Un cal într-o mare de lebede
Chestia lungă, transparentă
Deşi după prima întâlnire cu Shinya din Anul Calului nu-mi mai venea să ies din casă chiar deloc, m-am convins cumva să merg la şcoală; trebuia. În curând aveam examenele finale la limba şugubeaţă. Mi-am băgat căştile în urechi şi am căutat prin bibliotecă manuale care aveau la sfârşit teste sau exemple de întrebări. Am luat cu mine vreo patru şi-am intrat în încăperea mare de la etajul doi (după standardele locale, în realitate unu), unde se găseau trei imprimante și un xerox. M-am așezat la coada formată dintr-un singur bărbat japonez. Am aşteptat preţ de vreo trei-patru Oh My God, după care am început să pufăi şi să bodogănesc în sinea mea, sau poate cu voce tare, e clar că deja nu mai făceam diferenţa; pe japonez părea că îl uitase Oh My God acolo. Cum naiba reușeau oamenii ăştia să nu se grăbească niciodată? Să nu te grăbeşti. Eu mereu alergam, gâfâiam, rătăcită prin vreo gară; și tot întârziam, aproape de fiecare dată; nimeni altcineva nu alerga și, totuși, nimeni nu întârzia, nici măcar un minut; în oraşul cu treizeci de milioane de oameni, nimeni nu se îmbulzea, nu împingea, nu existau fricţiuni. Totul mergea ca o mașinărie bine unsă. Până când se bloca vreo rotiță... şi atunci totul începea să se clatine din răsputeri. Tot mai tare și mai tare. Japonezul din fața mea se dăduse în lături vreo doi pași și se uita la xerox cum se bălăngăne. Tot mai tare și mai tare. – Cutremur... – Trece... Aveam parte de ele aproape zilnic, deveniseră banale. Pe primul l-am trăit cu laptopul în față, la mine în cutiuţă, nu înțelegeam cine îmi zgâlțâie scaunul și de ce. Mi-a luat câteva fracțiuni de secundă până să realizez că eram singură. În Anglia nu sunt cutremure; sau nu atât de puternice încât să fie simțite. Cataclisme sunt, în general, puține. Cel de care auzisem cel mai mult s-a întâmplat înainte să mă nasc eu – Marea Furtună din 1987, un ciclon extratropical ce distrusese șase dintre cei șapte stejari falnici care dădeau nume orășelului meu – Sevenoaks. – Sau poate îi luase pe sus şi îi dusese în Roppongi (care înseamnă, în japoneză, şase copaci). – Ah, ah, ce haioasă eşti... La Tokio simțisem multe cutremure, însă numai unul, cu epicentrul chiar în capitală, mă zgâlțâise puternic. Pe japonezi îi speriase mai puțin decât propriile bășini. Și vorbim de o cultură a bășitului – într-o zi la metrou sarariman-ul din fața mea trăgea câte una la fiecare treaptă, parcă să-l propulseze pe următoarea. Cu 3.11 lumea nu era foarte glumeață. Ca bătrânii care (nu) vorbesc de război. Abia trecuse un an jumate, mi-am spus că n-avea cum să vină altul mare, dar xeroxul se clătina tot mai tare. Japonezul din fața mea părea în continuare liniștit; admira mașinăria zăngănitoare de la distanță, din spatele unor ochelari mari, cu rame transparente și incolore, ca de chirurg, continuaţi cu o mască albă. Deodată, s-a întors și s-a uitat fix la mine; ochii cu epicantus, alungiți și ușor arcuiți în sus, deveniseră rotunzi, disproporționați, de parcă ochelarii transparenți se transformaseră brusc în lupe. Abia atunci m-am panicat. Vacarmul din fundal se construia încet și sigur. Xeroxul nu se mai legăna, ci se mișca repede, huruind ca o maşină de spălat la centrifugare. Mesele cu imprimante și rafturile din încăpere se zgâlțâiau la unison. M-a năpădit o stare ciudată, ca în prima zi pe Meiji Dori; îmi era o frică absurdă, primară, dar mi se părea în același timp extraordinar că, de unde mă închisesem în casă de atâta timp, exact atunci nu eram singură acasă, cum fusesem la primul curemur. Și parcă toată țâfna, culeasă cu sârg din recolta bogată a fascinației decăzute și a singurătății cronice, s-a spart ca un buboi. Mi s-a împrăştiat puroiul pe toţi pereţii, pe mobile, pe imprimante, pe xerox, pe ochelarii transparenţi ai japonezului. Barthes are o carte despre fotografie, se cheamă La Chambre Claire: Note sur la Photographie. Zice acolo că fascinația este o experiență estetică bazată pe o neliniște interioară care se întâmplă când ceva nu poate fi numit. L-am numit. Cutremurul. Atunci m-am trezit. Am făcut și eu ochii cât cepele, ca japonezul din faţa mea. Am rămas așa, înțepenită, pentru ceea ce mi s-a părut o eternitate. Cutremurul a durat un minut, cu o replică de încă unul, la patru secunde după. Reduceri post-Crăciun, doi în unu. Ne-a scuturat atât pe orizontală, cât și pe verticală. Nu mă clintisem, nu știam ce să fac, deși citisem și recitisem broșurica obligatorie pe care o aveam în portmoneu cu ce trebuie făcut în caz de cutremur. Nu știu nici cum am ajuns în stradă, nici când s-a terminat. Clădirile încă se clătinau uşor. Eram destul de mulți oameni, dar nimeni nu scotea un sunet, niciun gest nu trăda panică. Vacarmul a devenit un zgomot de fond, ca o durere surdă, îmi venea să-mi strâng ochii și să-mi iau capul în mâini. Dar, pentru că n-a făcut-o nimeni altcineva, n-am făcut-o nici eu. Într-un final, s-a făcut liniște și oamenii au început să ciripească. L-am auzit pe unul dintre profesorii mei de japoneză, pe care îl recunoscusem în mulțime, spunând că nu fusese nici pe departe ca 3.11. A durat foarte puțin până cineva a reușit să intre pe net și să confirme că fusese un 7.3 pe scara Richter. Dacă un 7.3 era așa, atunci cum o fi fost un 9, cât avusese 3.11? I-am iertat atunci pe toți japonezii. Pe Sato-san, pe Shinya, pe profesorii şi elevii mei. Pe lebede, pe Kumiko. Pe toţi cei care mă lăudaseră cât de bine mănânc cu beţişoare. De fapt, nu doar pe japonezi, ci pe toată lumea care trecuse prin 3.11. Pe Geoffrey, că dispăruse total din peisaj, pe Inu, că nu se mai întorcea odată de la Praga aia. Murisem de dorul ei. Dar nu mor caii când vor câinii. – Tatsuru des, s-a prezentat bărbatul care mă scosese în stradă, cu masca albă înlocuită de un zâmbet dezarmant.
(fragment din romanul Un cal într-o mare de lebede, Editura Nemira, 2018)